În peisajul muzical actual, puține lucruri ar putea fi mai impresionante ca imaginea unui Bruce Dickinson care, în ciuda unei bătălii câștigate relativ recent cu cancerul și vârstei de 67 de ani, reușește cumva să cânte în același registru de tenor care l-a consacrat în perioada de glorie a formației Iron Maiden acum 40 de ani, ținând „în palmă” toată atenția, energia și emoțiile câtorva zeci de mii de oameni – pe un stadion din România anului 2026.
Desigur, iubitorii muzicii rock/metal din țara noastră și-ar fi dorit ca cifra audienței să fi fost cu mult mai mare față de estimarea de 30.000 – 40.000 pe care o avem deocamdată (mai ales având în vedere că la Metallica stadionul a fost plin în urmă cu doar câteva săptămâni).
Dar dacă e să fim onești cu noi înșine, ar trebui să ne amintim câtă incertitudine a existat în ultimele luni în privința concertului Iron Maiden (cu toții ne-am întrebat dacă britanicii vor reuși să strângă un public suficient de numeros pentru capacitatea Arenei Naționale), și să ținem cont de faptul că muzica acestei formații nu este, până la urmă, una foarte „accesibilă”.
Comunitatea de fani Iron Maiden nu este genul de public pentru care cuvântul „muzică” se rezumă la un zgomot plăcut, cât de cât ritmat, care să mai aibă și 2-3 rime ce pot fi repetate – adică genul de „muzică” care este preferat de majoritatea oamenilor în contemporaneitate (indiferent de granițe, dar fenomenul este destul de vizibil în România, unde în prezent domină trapul și manelele). Simplitatea compozițiilor preferate de majoritatea românilor (și de oameni în general) în secolul 21 este una impusă deliberat de marile case de discuri ale industriei muzicale, tocmai pentru ca „produsul” să atingă o audiență cât mai numeroasă: pe radiourile din prezent auzim în mare parte piese despre despărțiri, iubire, bani, șmecherie, statut, descrierea tristeții, bucuriei și alte teme generale (alese în așa fel încât să fie comune tuturor ascultătorilor), care sunt abordate de artiști la un nivel destul de superficial.
Iar întrucât majoritatea oamenilor văd muzica doar ca pe un sunet de fundal care nu ar trebui să necesite un efort intelectual, este lesne de înțeles cum simplificarea compozițională din acest domeniu a devenit o parte esențială din manualul de „bune practici” adoptat de majoritatea artiștilor „comerciali”. În fond, asta nu e nimic nou sub soare. Când ne gândim la percepția regresului muzical din ultimele veacuri, mulți dintre noi luăm drept reper muzica clasică a marilor compozitori de operă din perioada secolelor 18-20 drept un punct de plecare extraordinar, care nu a mai fost egalat de atunci și până acum (poate doar pe alocuri de anumite formații din zona subgenurilor de muzică metal și rock progresiv). Uităm însă că muzica clasică a fost destinată unui număr extrem de mic de oameni, chiar și în perioada sa de apogeu istoric, întrucât în vechime, ea putea fi ascultată doar de elitele educate ale marilor centre urbane existente în societăți altfel eminamente rurale. Chiar și în trecut, muzica la care avea acces majoritatea populației era una caracterizată de simplitate, întrucât ea era una compusă și cântată de oameni simpli pentru oameni simpli. În ciuda democratizării totale a internetului și a accesibilității (în teorie) facile în privința oricărui tip de conținut, accesul la muzică continuă, cumva, să fie condiționat de stratificarea socială: chiar dacă conținutul muzical „premium” este „la liber” pentru întâia oară în istoria umanității, aflându-se doar la un click distanță, omul de rând nu este interesat să-l exploreze. Pentru mulți, un album Iron Maiden cu un titlu lung în engleză pare, probabil, o necunoscută ciudată în privința căreia nu apare vreo curiozitate. Poate pentru unii din cei care dau totuși click, episodul devine destul de repede unul dezamăgitor, pentru că ascultătorii în cauză aud doar zgomote bizare, în absența unor experiențe premergătoare care să-i fi familiarizat cu acest gen de muzică, sau în absența nivelului de cunoaștere necesar pentru a o înțelege la adevărata sa valoare.
Încă din perioada de început a formației, muzica celor de la Iron Maiden nu a fost concepută ca un produs care trebuia comercializat cât mai rapid și către un număr cât mai mare de oameni, chiar din contră: în ciuda supremației comerciale a muzicii punk în Marea Britanie de la sfârșitul anilor ’70, Steve Harris – fondatorul formației Iron Maiden – a refuzat să își conceapă proiectul în conformitate cu rigorile curentului majoritar, încercând, în schimb, să câștige popularitate în scena muzicală underground cântând compoziții mai lungi și mai complexe în comparație cu cele preferate de mase.
Harris a fost pasionat de literatură și istorie încă din perioada adolescenței, lucru care se reflectă și în muzica formației sale.
În concertul de la București, publicul a fost transpus de Harris, Dickinson și colegii lor, pe rând, în universul literar al poetului englez de secol 19 Samuel Taylor Coleridge (piesa „Rhyme of the Ancient Mariner” fiind o reimaginare muzicală de 14 minute a unui poem semnat de acesta), în bătăliile purtate între coloniștii americani și amerindieni în secolele 18-19, în duelurile aeriene dintre Luftwaffe-ul german și Forțele Aeriene Regale britanice în cel de-al Doilea Război Mondial, în Egiptul Antic, în ultimele ore din viața unui condamnat la spânzurătoare (în care acesta trece prin cele 5 etape al doliului), în șocul simțit de un călător care are ghinionul de a descoperi ritualurile unei secte oculte într-o pădure întunecată, sau în meditațiile existențiale ale unui vizionar care contempla diversele paradigme religioase ale conceptului de viață după moarte.
În anii ’80, Dickinson declara într-un interviu că ambiția sa în calitate de muzician era să scrie compoziții prin care să abordeze tocmai subiecte rar întâlnite în industria muzicală de la momentul respectiv, „cum ar fi moartea”, așa cum declara pe atunci solistul. Și acest ideal nu a părăsit niciodată mentalul formației, în cei 50 de ani de activitate ai acesteia. Discografia Iron Maiden prezintă o muzică care necesită simț de curiozitate și apreciere față de cunoaștere, fiind destinată preponderent unui public „mai pretențios”: unul educat, care citește cărți, care aplică gândirea critică în viața de zi cu zi și care „consumă” muzică nu doar pentru a contracara liniștea cu un zgomot de fondal, ci pentru a se transpune imaginativ în universurile fictive (sau reale) conturate de versurile intonate de solist și de instrumentația însoțitoare, departe de generalitățile cotidiene.
În alte cuvinte, cei mai mulți dintre fanii acestei trupe sunt genul de ascultători care își pun întrebări despre „ce a vrut să transmită autorul”, și fac ulterior muncă de cercetare (din proprie inițiativă) pentru a elucida înțelesul din spatele pieselor. Pentru acești oameni, muzica nu este doar un sunet, ci o experiență care depășește cu mult „frontierele” obișnuite ale mediului sonor. Show-ul scenic al formației este clădit pe această filosofie, recitalul de la București oferind o deosebită experiență vizuală în acompaniamentul celei auditive: Bruce Dickinson a jucat de-a lungul serii o sumedenie de roluri cu garderobă specifică, fiecare dintre acestea fiind aferent tematicii unei anumite piese interpretate: soldatul britanic damnat care flutură Union Jack-ul pe un câmp de luptă în timpul Războiului Crimeii din secolul 19 („The Trooper”), osânditul la moarte care urcă un deal abrupt către locul de execuție în timp ce este urmărit de duhul „doamnei cu coasa” („Hallowed Be Thy Name), sau zeul egiptean Horus („Powerslave”).
Nu cred că exagerez când folosesc sintagma „teatru muzical heavy metal” pentru a descrie spectacolele formației. Show-ul Maiden de la București a început cu 4 piese din perioada de început a formației (când solistul acesteia era regretatul Paul Di’Anno), continuând apoi cu binecunoscutele hituri („The Trooper”, „Run To The Hills”, „Fear Of The Dark”, sau „Aces High”), dar și cu surprize („Infinite Dreams”, care revine așadar în setlistul formației după o absență de 38 de ani, „Seventh Son Of A Seventh Son”, sau „Rhyme Of The Ancient Mariner”).
Deși înțelesurile profunde ale compozițiilor sunt unele destinate unui public ceva mai select, după cum am amintit anterior, Iron Maiden a reușit totuși să construiască în ultimii 50 de ani o comunitate globală care însumează câteva zeci de milioane de fani. Formația a vândut în jur de 130 de milioane de discuri, și este de zeci de ani o prezență frecventă pe stadioanele marilor centre urbane ale câtorva continente, cu adevărat remarcabile fiind concertele susținute de Maiden în America de Sud, unde la un singur spectacol organizat la Rio au venit la un moment dat 350.000 de oameni!
Iar deși universul discografic Iron Maiden este unul extrem de extins, acesta este la fel de primitor ca și comunitatea în sine: câte vreme Dickinson reușește să îți trezească măcar într-o măsură un sentiment de curiozitate și apartenență, ești unul dintre „frații de sânge” omagiați de formație în versurile piesei „Blood Brothers”, indiferent câte episoade din istoria Maiden ai parcurs. Asta pentru că dacă îți acorzi măcar puțin timp și o dorință sinceră de a încerca cu o perspectivă pozitivă muzica acestei formații, vei înțelege destul de repede că ai de-a face cu ceva cu adevărat special. Sunt legendare filmările mini-turneului susținut în august 1984 de Iron Maiden în Polonia comunistă aflată sub dictatura militară a generalului Jaruzelski, imagini care au revenit în atenția publică odată cu lansarea recentă a documentarului „Burning Ambition” care coincide cu turneul actual al formației.
Deși condițiile culturale și economice ale Poloniei erau destul de asemănătoare cu cele pe care noi le cunoaștem din experiența ceaușismului târziu (vinilurile cu muzică occidentală intrând extrem de greu și în Polonia, iar vizibilitatea formațiilor rock autohtone fiind limitată de regim prin reducerea la un permanent fenomen underground), britanicii au primit acceptul de a concerta de 5 ori în republica comunistă aflată lângă Marea Baltică – sub supraveghere atentă din partea cadrelor militare și de securitate ale regimului, firește. Ei bine, dacă acești „apărători ai liniștii și ordinii” începeau concertele fiind poziționați în fața scenei, cu spatele către trupă si privirea îndreptată către tinerii din public, documentarul ne arată că până la finalul concertelor până și aceștia erau cuceriți de muzica celor de la Iron Maiden, întorcându-se către scenă pentru a-și flutura chipiurile militare și pentru a aplauda muzicienii! Nu degeaba rockul și heavy metalul a reprezentat în câteva dintre statele „Cortinei de Fier” coloana sonoră care a acompaniat prăbușirea dictaturilor din acea perioadă. În esență, această muzică este o întruchipare a libertății în sine: libertatea de a explora un orizont sonor care nu corespunde cu normele „conforme” ale societății, dar care deschide o veritabilă ușă a cunoașterii pentru cei suficient de curajoși pentru a explora acest spațiu în calitate de „străini într-o lume străină”. Discografia Iron Maiden, care cuprinde și o compoziție cu acest titlu, este una dintre cele mai reprezentative întruchipări ale acestui ideal.
Și totuși…muzica rock și metal se află într-un paradoxal moment de răscruce. În timp ce „monștrii sacri” ai acestei lumi continuă, în ciuda vârstei, să organizeze cu succes concerte cu zeci de mii de oameni pe marile stadioane ale lumii, formațiile tinere nu mai par capabile să iasă din underground. În ultimii 15 ani, foarte puține trupe nou-apărute au reușit să pătrundă în mainstream, lucru care nu poate fi decât îngrijorător pentru evoluția pe termen lung a acestui gen muzical. Deși concertele pe stadioane confirmă existența unui interes semnificativ pentru muzica rock și metal, industria pare că a hotărât să nu mai ofere promovarea atât de necesară formațiilor tinere, care duc veritabile lupte financiare pentru a-și putea concretiza vocația. Așa cum am amintit anterior, trendurile muzicale marketate către generațiile tinere sunt cu totul altele, iar rockul a devenit un gen poate prea „de nișă”, prea complex pentru strategiile utilizate de greii industriei în vederea maximizării profitului. Ce se va întâmpla după ce toate trupele mari rock și metal din perioada anilor ’80-’90 se vor retrage, iar muzicienii emblematici care le-au reprezentat scenic timp de zeci de ani vor pleca dintre noi? Este greu de anticipat cu exactitate, dar Bruce Dickinson însuși a oferit un răspuns destul de interesant în privința acestei întrebări. Pe deplin conștient de propria sa mortalitate, solistul Iron Maiden a transmis că după ieșirea sa din scenă, dorința lui este că formația să continue prin aducerea unui înlocuitor mai tânăr, dar la fel de capabil să păstreze vie moștenirea de jumătate de secol a trupei. Nu ar fi deloc surprinzător ca Steve Harris, liderul de facto al grupului, să ajungă la o concluzie similară. După zeci de ani de activitate, Iron Maiden a devenit o veritabilă instituție în lumea entertainment-ului, care transcende viețile individuale ale membrilor trupei. Cântecele au vieți și povești proprii, care îl pot plasa pe celebrul Eddie (mascota formației) în diferite ipostaze indiferent de numele muzicienilor aflați pe scenă alături de el. Pentru binele culturii muzicale, este absolut necesar ca aceste povești să fie spuse în continuare, chiar și după trecerea „dincolo” a muzicienilor care le-au conceput. Iron Maiden a însemnat și va continua să însemne nu doar muzică, ci artă care explorează întregul spectru de experiențe al condiției umane, inclusiv tematici profunde care nu sunt considerate tocmai „radio-friendly”.
Aș minți dacă aș spune că muzica celor de la Iron Maiden nu mi-a influențat în mod substanțial pasiunea pentru istorie în perioada crucială de dezvoltare adolescentină, când această știință umanistă începuse să se contureze deja drept principala preocupare a existenței mele. Ca mine, există alte sute de mii, poate milioane de oameni cărora Iron Maiden le-a deschis orizontul cunoașterii.
Nu este exclus ca acest gen muzical să devină, asemenea muzicii clasice sau teatrului, o formă de artă în care compozițiile clasicilor vor continua să capteze proeminența scenică la veacuri bune după viețile autorilor. Nu este exclus ca ponderea demografică interesată de asemenea spectacole să scadă de la o generație la alta, pe măsură ce trendurile se diversifică în alte direcții. Poate destinul rockului este să ocupe, în cele din urmă, o arie mai „de nișă”, mai selectă, în marea familie a divertismentului modern. În orice caz, pentru mine este clar că acest gen de muzică are totuși viitor. Faptul că aseară între 30.000 și 40.000 de oameni au venit să vadă pe cel mai mare stadion al țării o formație aflată în cel de-al 50-lea an de activitate, cu un solist care sună în continuare la fel de bine la 67 de ani ca la 27, este o confirmare pertinentă în acest sens.
Contrar poantelor care apar pe anumite pagini satirice înaintea fiecărui concert rock major din țara noastră, publicul de aseară nu a fost format doar din „moșnegi și babe”, ci din oameni de toate vârstele care au venit să aprecieze o muzică cu adevărat „timeless”.
Totodată, după ce l-am văzut pe solistul poreclit „The Air-Raid Siren” alergând toată seara pe scenă în timp ce „lovea” înalte ca în turneele de la mijlocul anilor ’80, înconjurat de un stadion aproape plin, nu pot să nu mă întreb: oare câți din artiștii actuali din sfera trap-ului pot spera în mod realist să ajungă la longevitatea scenică a „pensionarului” Bruce Dickinson?
articol redactat de Tudor Chicet, doctorand în istorie UBB și fan Maiden
