Primul film pe care l-am vizionat în cadrul TIFF 2026 a fost producția columbiană „Un poeta” (cunoscut și sub titlul internațional „A Poet”), o comedie tragică și o satiră mușcătoare la adresa lumii artistice, regizată de Simón Mesa Soto.
Lungmetrajul este regizat de Simón Mesa Soto, un nume deja recunoscut în circuitul cinematografic internațional, după ce a câștigat prestigiosul trofeu Palme d’Or pentru scurtmetraj în anul 2014. În această nouă producție, el propune o premisă captivantă: povestea îl urmărește pe Oscar, un profesor și poet nevrotic din Columbia, a cărui existență ternă și plină de obsesii se luminează în momentul în care o întâlnește pe Yurlady, o adolescentă cu un talent nativ extraordinar pentru versuri.
Datorită abordării sale originale, filmul s-a bucurat de o primire excelentă, fiind inclus în selecția oficială a Festivalului de Film de la Cannes. Producția a fost aclamată deopotrivă de critici și de public pentru modul inedit și curajos în care reușește să îmbine umorul absurd cu dramele sociale aspre din Columbia contemporană.
Portretul unui „artist” dependent
Protagonistul, Oscar, interpretat magistral de Ubeimar Rios, este imaginea clișeică a poetului mediocru, măcinat de patima alcoolului. Un bărbat care refuză să muncească, trăind pe spatele mamei sale bolnave și din bani împrumutați de la diverse persoane, inclusiv de la propria fiică, cu care are o relație distantă, fiind separat de mamă.
Ziua lui se împarte între evenimente literare poleite și discuții intelectuale pretențioase, iar noaptea se transformă într-un periplu alcoolic ce se termină adesea pe trotuar. Comportamentul său este cel al unui copil răsfățat: se bosumflă și are crize de tantrum în fața mamei și a surorii sale, deși, în mod paradoxal, are pretenția absurdă de a fi recunoscut ca un poet de succes. Refuzul său de a se angaja este justificat invariabil de replica: „Eu sunt poet”. În viziunea lui, aceasta este singura muncă pe care trebuie să se concentreze, în ciuda faptului că nu a mai publicat un volum de peste 20 de ani.
Muza pragmatică și coliziunea claselor sociale
Amenințat de sora lui și de cumnat că va fi evacuat din apartamentul mamei, Oscar cedează și acceptă un post de profesor la un liceu. Acolo o cunoaște pe Yurlady, o elevă aparent dezinteresată de școală, dar înzestrată cu un simț poetic remarcabil.
Deși profilul lui Oscar ar fi putut genera invidie profesională, el simte, dimpotrivă, un impuls altruist: vrea să o ajute și să o propulseze în lumea literară. Totuși, universurile lor sunt complet diferite. Yurlady provine dintr-un cartier rău famat și dintr-o familie numeroasă, înghesuită într-un apartament minuscul de zece persoane (bătrâni, adulți și copii).
Spre deosebire de profesorul ei, pe Yurlady nu o interesează „arta sacră”. Ea scrie poezie pur și simplu pentru că așa simte, fără a-i atribui un scop superior. În schimb, adolescenta intuiește rapid un avantaj pragmatic: dacă îi cântă în strună profesorului, primește recompense materiale. Oscar devine protectorul familiei ei: cumpără mâncare, haine, farduri. Mai mult, o introduce la Școala de Poezie, unde tânăra devine rapid o revelație și imaginea oficială a Festivalului Național de Poezie. Urmează apariții TV, interviuri și o adevărată viteză mediatică în jurul ei.
Pentru Oscar, acest act de mentorat funcționează ca un motor de reabilitare. Renunță la alcool, devine mai ancorat în realitate și reușește chiar să-și îmbunătățească relația cu fiica sa.
Declinul și ipocrizia sistemului
Inevitabil, narațiunea ia o întorsătură dramatică (for the worst) în momentul în care profesorul este acuzat că și-a îmbătat și agresat eleva. Din acest punct, mecanismele birocratice și ipocrizia instituțională ies la iveală. Cei de la Școala de Poezie, care până mai ieri îl venerau pentru că le-a adus-o pe Yurlandy, îi întorc spatele imediat pentru a-și proteja reputația. Conducerea liceului cere „să se facă dreptate”, însă repetă obsesiv că instituția nu are nicio implicare, fiind vorba despre o activitate extrașcolară.
În tot acest haos, pragmatismul dur al supraviețuirii își spune cuvântul: familia lui Yurlady se arată mai mult decât dispusă să retragă acuzațiile și să dea totul uitării în schimbul unei sume substanțiale de bani.
În final, lucrurile se rezolvă, nu neapărat sub semnul unui happy-end absolut, ci mai degrabă printr-un compromis realist. Cel puțin, în ciuda degradării morale din jur, poetul își regăsește, în sfârșit, drumul înapoi spre scris.
Reflecții finale și concluzii
Dincolo de firul narativ, „Un poeta” reușește să deschidă câteva linii de dezbatere extrem de actuale și inconfortabile. În prim-plan se află, inevitabil, o interogație aproape filozofică, dar dureros de reală, legată de condiția artistului: mai poate un poet să trăiască pur și simplu din arta sa în societatea modernă, fără a cădea în derizoriu sau dependență?
Această problematică se intersectează fin cu tema rasismului sistemic și a barierelor invizibile. Yurlady provine dintr-o familie de culoare, iar filmul, deși nu propune un rasism explicit sau intenționat, taxează subtil acele tipare sociale perpetuate inconștient, care continuă să blocheze și să eticheteze destinele minorităților.
Apare și o întrebare dură despre accesibilitatea culturii: este arta un apanaj exclusiv al celor cu posibilități financiare, care își permit școli de elită și cercuri intelectuale, sau are ea cu adevărat puterea salvatoare de a ridica pe cineva dintr-un mediu profund defavorizat? Din păcate, dinamica dintre personaje oferă un răspuns destul de cinic și evident la această dilemă.
Per total, filmul mi-a plăcut extrem de mult. Umorul este fin, subtil și extrem de bine dozat, iar dramele existențiale ale personajelor sunt construite cu un echilibru impecabil, fără a cădea vreodată în penibil sau într-o melodramă gratuită. Este o producție profundă, realizată cu multă sensibilitate, pe care o recomand cu toată căldura.
