Am mâncat cultură pe pită de când mă știu.
Pe când aveam un an jumate, știam pe dinafară Luceafărul. De atâtea ori mi l-a citit tata. Când eram mică, ai mei îmi citeau poezii. Mai rar povești. Cântec a lui Coșbuc era preferata mea.
M-am îndrăgostit de scris, de cuvinte, de poveștile care însumau acele cuvinte. Pe când am început școala, știam deja să scriu și să citesc.
Primele două cărți pe care le-am citit au fost Colț Alb și Heidi fetița munților, dar nu îmi mai amintesc ordinea. Știu că odată ce-am început, nu m-am mai oprit.
În clasa a treia am scris primele mele povestioare, într-un vocabular roz.
În clasa a patra am intrat în trupa de obiceiuri populare organizată de învățătoarea mea. Practic, erau scenete care arătau obiceiurile din zona noastră.
În clasa a șasea m-am înscris în trupa de teatru pentru copii și am făcut parte din spectacolul „Micul Prinț”. Am citit cartea, nu mi-a plăcut și am jucat rolul geografului. Apoi, ani mai târziu, a devenit cartea mea de căpătâi.
În aceeași perioadă am citit tot ce am prins de Jules Verne – cred că vreo 12-13 cărți în total și am fost fascinată de acele lumi care își deschideau porțile îndată ce eu deschideam cărțile și ce mi-a mai plăcut „Copiii căpitanului Grant”. Pe aceea am citit-o de două ori!
Pe toată perioada liceului am făcut parte din trupa de teatru Assentiment.
Am participat la toate evenimentele cu iz cultural care aveau loc în micul meu orășel de provincie.
Am devenit prietenă bună cu bibliotecara liceului.
În clasa a douăsprezecea am publicat „Când cerul era pe sfârșite” și am primit remarci de genul „Eh, mare brânză, eu aș putea scrie o carte ca aia într-o săptămână”.
Am ajuns la Cluj-Napoca și am făcut parte din cenacluri literare, am fost la conferințe, dezbateri, la spectacole de teatru, expoziții de artă, lansări de carte, am scris despre ele în ziar. Am scris despre orice om am găsit care credea în puterea culturii la fel cum credeam și eu.
Am mai publicat trei cărți.
Am dus oameni cu mine la teatru, i-am ajutat să se îndrăgostească de scenă, de actori, de spectacole.
Am recomandat cărți ca să fim tot mai mulți îndrăgostiți de cuvinte.
Festivalul Internațional de Carte Transilvania mi-a devenit familie și am ajuns să fac vrăji în comunicare pentru Teatrul Magic Puppet.
Au fost cu siguranță multe altele pe care nu mi le mai amintesc. Dar, poate nici nu mai contează. Cine să fie să le țină minte sau să le însemneze? Au avut importanța lor, la momentul potrivit.
Dar am obosit.
Tot ce am înșiruit în câteva rânduri s-au petrecut în ani de zile. Ani în care poate aș fi putut face altceva, dar acum nu pot să îmi dau seama ce. Poate aș fi putut să fi învățat programare și acum mi-ar fi fost puțin mai bine. Dar așa mi-a fost soarta, să mănânc cultură pe pită.
Obosesc când văd cât de greu e să aduni oameni la o seară de lectură, la un club de lectură, la spectacole de teatru care vorbesc despre adevăruri esențiale. Când văd în prea multe circumstanțe că dacă încep o frază cu „Am văzut un spectacol foarte fain…”, deja oamenii se simt inconfortabil, se fățâie și și-ar dori să scape de acea conversație care îi scoate din zona de confort.
Cunosc mii de persoane. Am mii de conexiuni pe Facebook. Am cerut de ziua mea ca oamenii să își ia un bilet și să meargă la teatru. Din câteva mii, poate au fost zece. Maxim.
Am obosit să văd aceeași oameni la evenimente. Aceeași nebuni îndrăgostiți de cultură.
Și la Capitală este o doamnă blondă, care-mi vorbește mie pe Facebook despre Eminescu, despre Enescu, despre Oedipe și despre cultură de parcă ar ști cu adevărat ce vorbește. Mă rog, nu ea, ci oamenii din spatele butoanelor, cei care se ocupă de Social Media. De Ziua Culturii a vizitat Ateneul Român și s-a fotografiat cu copii, îmbrăcată frumos și aranjată.
Doamna blondă de la București ar trebui să vină și să organizeze un FICT, cu noi. Să fie dimineața devreme în Piața Unirii și să stea până noaptea târziu. Să spele pe jos, să capseze mochete. Să alerge prin ploaie ca să salveze cărți. Să nu doarmă, să mănânce pe fugă între două lansări de carte, să vorbească frumos cu toată lumea. Să bage un plic de zahăr ca să-și dea un boost de energie să mai poată continua un pic. Să mai poată zâmbi un pic. Să umble de nebună după sponsorizări. Să facă brainstorming cu noi să vină cu alte și alte idei care să atragă oamenii spre carte.
Și să nu își facă nicio poză. Să nu apară nicăieri. Doar să învețe ce înseamnă cu adevărat cultura din România. Cea pentru care sunt atâția care se târăsc pe coate și pe genunchi.
