Festivalul Internațional de Teatru Interferențe care se desfășoară o dată la doi ani a avut în intervalul de matineu, joi, de la ora 11.00, o conferință – masă rotundă.

Tema se anunța una retrospectivă „35 de ani. Teatrul din România după cenzură”, dar s-a vorbit și despre prezent. Problematizarea sperăm că va deveni una benefică, va naște măcar câteva soluții. Prelegerea de introducere în temă ținută de prof. univ. dr. Marian Popescu în fața publicului destul de numeros adunat în foaierul teatrului a discutat evoluția mișcării teatrale care în 90 era una strict etatizată, urmărită îndeaproape de serviciile de cenzură, în care „șopârlele” (libertatea de creație) se strecurau ca fapte singulare, asumate discret de creatori.

Anul 90 aduce libertatea de creație dar și pune mari probleme de managementul instituțiilor culturale, de teatru în cazul de față, probleme legate de legislație în domeniul teatrului, de contractele de muncă ale artiștilor. De asemenea apar teatre noi, unele particulare, companii independente. Un alt domeniu spinos pentru mișcarea teatrală este cel al școlilor de teatru, în care toți cei prezenți la conferință au fost de acord că sistemul Bologna în școlarizarea în artele teatrului s-a dovedit catastrofal.

Marian Popescu a elogiat sprijinul pentru dezvoltarea teatrului al Uniter, prin directorul Ion Caramitru, și rolul benefic pe care l-a avut în această branșă ministrul culturii, Vlad Alexandrescu, prin colaboratoarea sa Corina Șuteu. Au fost trecute în revistă de către vorbitor și problemele rămase deschise, faptul că în acest moment lumea teatrului are o asociație profesională, dar nu un sindicat, că încă nu s-a ales o direcție coerentă de dezvoltare a mișcării teatrale, urmând alte modele culturale. În Marea Britanie, baza dezvoltării o constituie teatrele regionale, iar la noi acest lucru nu este clar deloc, nu este sprijinit. În România autoritatea aparține viziunii regizorale, în timp ce în Marea Britanie primează performanța actoricească.

S-a amintit ca deficitară situația turneelor, prezențele românești în străinătate sunt din ce în ce mai rare (cu toate că în anii 90 păruseră că iau avânt), colaborarea rarisimă între companiile din regiune, lipsa contactelor cu mișcările teatrale din vecinătate. În interior s-a punctat ca fiind catastrofală ingerința politicului în organizarea fenomenului teatral prin intermediul autorităților locale care pot limita accesul la resurse.

Ce a spus Tompa

A urmat la cuvânt Tompa Gabor care a lăudat intervențiile din 90 ale ministrului culturii Andrei Pleșu, care de altfel l-a și numit director la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj la 1 noiembrie 1990. Andrei Pleșu ar fi preferat un sistem german de organizare a mișcării teatrale. Proiectul nu a fost continuat cum scrie la carte, el a fost completat cu intervenții autohtone și cu preluări punctuale din alte țări, astfel că situația s-a complicat. Ca manager de teatru Tompa Gabor a recunoscut că încheie contracte de muncă cu membrii echipelor artistice doar pe un an, că nu i se pare deloc benefic principiul comunist al vechimii în muncă, că merită să fie răsplătit cel care își intră în roluri principale, nu cel care joacă un rol pe an. Tompa nu își dă seama dacă în acest moment „teatrul românesc se află într-un moment de efervescență sau într-unul de criză”.

În problema școlilor de teatru:

„În acest moment în școlile de teatru predau persoane care nu au jucat niciodată și nu au regizat niciodată. Profesorul meu de regie de la institut a avut o problemă și ne-a lăsat un an jumătate în grija lui Ciulei, așa am ajuns regizor”. Crede cu putere în relația maestru – discipol, pe care o cultivă și acum. „Și nu-mi place termenul manager general, managerul e ceva nepotrivit, iar când spun general, mă gândesc la Pacepa”. Cum i se pare că noile soluții de a stimula creația dramaturgică nu au adus rezultate spectaculoase decât în puține cazuri.

Anca Măniuțiu și-a prezentat un studiu mai vechi apărut într-un volum prin care arătat că problemele teatrului contemporan s-au perpetuat. Adrienne Darvay Nagy a vorbit despre situația teatrelor de limba maghiară care ar putea fi în aparență una mai bună după revoluție. Din 6 teatre maghiare câte erau în 1990, acum sunt 11. Din păcate problemele cu care se confruntă în interior sunt aceleași. Crenguța Manea a încheiat cu intervenția subliniind că noile profesii legate de lumea teatrului, teatrologia, noua critica de teatru, noile tehnologii, sunt și ele indispensabile fenomenului teatral contemporan, că scopul lor este nu de a fragiliza domeniul, ci de a-i crește valoarea, a-l evidenția, pune în lumină și în discuție.