Povestea incredibilă a soldatului maghiar „uitat” jumătate de secol într-un sanatoriu rusesc, după Al Doilea Război Mondial

Esenţial

În urmă cu 23 de ani, cam în această perioadă a anului, marile publicații din toată lumea prezentau un caz de-a dreptul incredibil: un militar maghiar capturat de sovietici și transferat în Rusia ca prizonier de război în 1944, pierdut și declarat mort în 1954, era găsit în viață într-un spital de psihiatrie localizat într-un micuț orășel rusesc, unde își petrecuse ultimii 55 de ani fără ca cineva să-i descopere adevărata identitate.

În tot acest lung răstimp, bărbatul a fost văzut drept un pacient cu grave tulburări mintale, incapabil să articuleze un discurs coerent, toate tentativele sale de comunicare fiind catalogate de angajații ruși ca „vorbit în dodii”.

În realitate, „bolboroselile” bărbatului erau, de fapt, propoziții coerente rostite în maghiară, această limbă fiind una atât de „ne-pământeană” pentru sutele de angajați ruși care au trecut pragul instituției pe parcursul celor 5 decenii, încât pacientul a fost plasat în aceeași categorie cu bolnavii de schizofrenie.

Așa si-a petrecut 55 de ani din viață maghiarul Andras Toma, neînțeles de nimeni din jurul său, încercând în zadar să comunice identitatea sa medicilor ruși care l-au ținut internat cu forța într-un sanatoriu din micuțul oraș Kotelnich.

Născut în 1925, Toma era doar un adolescent când Europa a fost iarăși cuprinsă de febra unui război de amploare, odată cu invazia germană a Poloniei din 1939. Orfan de mamă încă de la 4 ani, Andras Toma și-a trăit copilăria și adolescența în micuțul cătun Sulyánbokor din apropiere de Nyíregyháza.

Ajuns la vârsta majoratului, tânărul a fost recrutat obligatoriu în rândurile armatei maghiare, Ungaria aflându-se în 1944 într-o poziție politică care devenea din ce în ce mai disperată, datorită înaintării fulgerătoare a „mașinăriei de război” sovietice în teritoriul ungar la finele anului respectiv.

În acest context a fost capturat tânărul soldat Andras Toma de către Armata Roșie, fiind transferat în Rusia drept prizonier de război.

Experiențele trăite au devenit adevărate traume pentru soldatul maghiar, acesta suferind o cădere mentală în jurul anului 1947, motiv pentru care a fost internat cu forța în sanatoriul din Kotelnich în aceeași perioadă. Deși sindromul de stres post-traumatic a început să i se amelioreze în jurul anului 1953, medicii ruși au considerat că starea mentală a pacientului Andras era în continuare una precară, întrucât orice tentativă de comunicare venită din partea acestuia lăsa aparența „vorbitului în dodii”.

În această perioadă, autoritățile maghiare, acum pro-sovietice în urmă deznodământului celui de Al Doilea Război Mondial, au pierdut orice informație în legătură cu existența soldatului prizonier.

Responsabil pentru această situație halucinantă este, în primul rând, haosul birocratic sovietic, gestionarea deficitară a listelor uriașe de prizonieri de război capturați în ultimii ani ai conflagrației mondiale ducând la multe episoade nefericite de acest fel. În cazul lui Andras Toma, principala problemă a fost politica autorităților sovietice de a șterge de pe listele cu prizonieri persoanele internate în spitale, autoritățile maghiare ajungând astfel în imposibilitatea de a mai localiza soldatul pierdut – fapt ce a dus la declararea decesului acestuia la 10 ani de la „dispariție”. Totodată, identitatea maghiarului a fost „stâlcită” în documentele oficiale sovietice, acesta fiind consemnat sub numele „Andras Tamas”.

Probabil Andras Toma și-ar fi petrecut și ultimele zile din viață în sanatoriul rusesc unde era deja etern-cunoscut de întreg personalul instituției drept „nebunul care bolborosește”, dacă norocul nu i-ar fi adus în față un medic slovac în ultimii ani ai secolului XX.

Identificând „dodiile” lui Toma drept „maghiară stricată”, acesta a fost cel care a sugerat, pentru întâia oară, ca pacientul nu ar fi fost în realitate nebun, ci doar vorbitor al unei limbi străine necunoscute de angajații instituției.

Lingvistul de origine slovacă Karol Moravčík a confirmat limba vorbită de Andras Toma drept maghiară, iar din acel moment, nu a durat mult ca povestea incredibilă a pacientului maghiar pierdut să ajungă la ambasada ungară de la Moscova. Toma a fost imediat transferat la un spital din Budapesta, în prealabil autoritățile ruse și ungare conlucrând pentru a desluși misterul identității sale.

Surpriza a fost una de-a dreptul halucinantă: bărbatul era, într-adevăr, un soldat pierdut în urmă cu mai bine de 5 decenii, la 74 de ani și după jumătate de secol de captivitate devenind astfel cel mai vârstnic prizonier repatriat după Al Doilea Război Mondial.

Petrecându-și ultimii 4 ani din viață pe propriile meleaguri, Toma a fost îngrijit până la moarte de sora sa vitregă Anna, devenind în acea perioadă un caz de mare interes în domeniul psihologiei: experții erau interesați să afle în ce moduri a fost psihicul bărbatului afectat de peste 50 de ani de captivitate, timp în care acesta se aflase în inabilitatea de a purta o conversație coerentă cu vreunul din semenii săi.

Spre surpriza tuturor, Andras Toma, deși afectat de problemele specifice bătrâneții, încă își amintea cu exactitate detaliile vieții sale de dinaintea prizonieratului: toponimele și fosta înfățișare a peisajului rural în care crescuse, identitatea rudelor, prietenilor și a altor cunoscuți din perioada liceului, cunoștințe despre diferite tipuri de echipament militar din timpul războiului, și inclusiv ura profundă simțită față de Adolf Hitler și Miklos Horthy, sentiment pe care bătrânul maghiar încă și-l declara cu patos în privința celor doi lideri politici, văzuți drept principalii responsabili pentru lunga sa suferință.

Cu ocazia reîntoarcerii acasă, bătrânul Andras Toma a luat contact direct cu o lume profund schimbată de evoluțiile tehnologice survenite în decursul celor 5 decenii în care a fost izolat în micuțul sanatoriu din Kotelnich.

Inițial entuziasmat de perspectiva vizionării unui film despre Al Doilea Război Mondial în confortul propriei sufragerii, Toma s-a declarat, în final, dezamăgit de „micuțele imagini” proiectate pe ecranul unui televizor – obiect pe care l-a „cunoscut” pentru întâia oară abia în anul 2000.

Surse:

PoW gets his life back after 55 years, articol disponibil online, accesat în 30.11.2023

After 55 Years in Russia, POW Discovers You Can Go Home Again, articol disponibil online, accesat în 30.11.2023

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *