Într-o scrisoare trimisă fizicianului Jean-Baptiste Le Roy în anul 1789, omul politic american Benjamin Franklin opinia că „în această lume nimic nu este cert, cu excepția morții și a taxelor”. În veacurile care au trecut de la acel moment, maxima „morții și taxelor” a fost adaptată contextelor întâmpinate în mod individual de varii societăți umane, de cele mai multe ori prin adăugarea unei specificități locale drept o treia certitudine. În mare parte din cazuri, vechiul citat al politicianului din secolul XVIII a fost „actualizat” pentru a atrage într-o manieră umoristică atenția publicului în legătură cu apariția unor probleme tot mai prevalente în societate.
Ei bine, de 35 de ani putem observa în România emergența unei alte certitudini pe lângă cele două inevitabilități enunțate de Franklin, anume, continuarea la nesfârșit a dezbaterii publice despre statutul politic-administrativ al unei regiuni din țara noastră care are o populație majoritar maghiară, singurul teritoriu „dominat” de o minoritate națională pe o hartă care altfel pare omogenă din punct de vedere etnic.
Vorbesc, desigur, despre „celebrul” și controversatul Ținut Secuiesc: de la un an la altul, anumite manifestări individuale sau colective survenite în cadrul unor evenimente sportive sau politice re-aduc în lumina reflectoarelor locuitorii acestei regiuni și statutul ei administrativ, cele mai multe reacții la adresa maghiarimii din Secuime fiind negative și chiar xenofobe. Deși problema este una veche (ura împotriva Ținutului Secuiesc ca entitate ipotetică din punct de vedere politic devenind o componentă a discursului public la doar câteva luni după căderea regimului comunist din decembrie 1989), ea devine una mai relevantă ca oricând în contextul politic actual: în ultimii ani, naționalismul românesc a crescut la cote fără precedent în istoria postdecembristă, acest curent fiind înfrânt „la limită” în cadrul alegerilor prezidențiale recent încheiate, cu o diferență decisivă făcută chiar de voturile dezaprobatoare venite din partea etnicilor maghiari.
„Acalmia” etnică din spațiul public a fost perturbată la începutul acestei săptămâni de o nouă „lovitură de ghiulea”, „fitilul” acesteia fiind aprins în contextul unui banal meci de fotbal disputat luni, 14 iulie, între echipele Csikszereda Miercurea-Ciuc și Dinamo București. Cum a survenit cel mai recent episod din cadrul unui serial care se derulează deja de 3 decenii și jumătate?
Fanii clubului bucureștean, cunoscuți pentru manifestările xenofobe pe care le înfăptuiesc cu mândrie de fiecare dată când echipa lor dispută o partidă contra unei echipe „secuiești”, au provocat un nou scandal la Miercurea-Ciuc, afișând un banner cu mesaj naționalist (prin care le-au „amintit” etnicilor maghiari că pământul regiunii lor este românesc), scandând lozinci xenofobe și intrând într-un conflict cu jandarmeria locală. După încheierea partidei, fanii dinamoviști s-au victimizat în spațiul public, susținând că ar fi fost abuzați de jandarmi și portretizând propriul comportament drept o replică adusă „îndrăznelii” fanilor ciucani de a se afișa cu însemnele naționale ale Ungariei și cu simbolurile specifice ale Secuimii.
Pe rețeaua socială Facebook, secțiunile de comentarii ale tuturor site-urilor sportive au „explodat”, fiind invadate în mare parte de comentarii laudative la adresa dinamoviștilor, care s-ar fi dovedit buni patrioți români pentru vizita făcută la Miercurea-Ciuc cu scopul de a le transmite localnicilor să se care din România, concomitent cu revendicarea pământului acestora drept românesc. Totodată, cei din urmă au fost iarăși (a nu știu câta oară) condamnați drept „trădători”, cetățeni ne-demni de încredere sau separatiști politici…toate aceste reproșuri venind pentru că acei oameni doresc să se afișeze în public atât cu simbolurile locale ale regiunii lor, dar mai ales cu cele etnice, care se deosebesc de cele ale majorității românești întâlnite în restul țării. Pentru naționalismul românesc, orice afirmare a acestei identități etnice diferite constituie răul suprem, „făptașii” fiind încurajați în consecință să își ia lucrurile și să părăsească România, chiar dacă vorbim despre ceva atât de banal precum afișarea unui steag maghiar în timpul unui meci de fotbal disputat într-o regiune preponderent maghiară.
Pentru naționalistul român, Ținutul Secuiesc nu există, regiunea respectivă reprezentând doar județele Mureș, Harghita și Covasna ale statului român contemporan, iar locuitorii maghiari ai acestor entități administrative nu ar trebui să aibă dreptul de a cultiva o identitate etnic-regională distinctă, nici măcar sub forma unei autonomii culturale, cea politică ieșind cu totul din discuție.
Înainte de a continua, să ne oprim pentru a pune o întrebare: ce este o regiune geografică cultural-istorică?
Nimeni nu contestă existența Olteniei, a Munteniei, sau a Dobrogei, în calitate de regiuni distincte ale României. Totodată, nimeni nu se simte lezat de existența unor simboluri heraldice specifice pentru aceste regiuni, care accentuează identitatea locală individuală a fiecăreia, precum acvila Munteniei, leul Olteniei sau delfinii Dobrogei.
Și totuși, naționaliștii români se simt lezați în cel mai accentuat registru de existența unui steag al regiunii secuiești, pe care îl privesc drept un simbol părtinitor, provocator și ostentativ, mândria secuilor față de identitatea regiunii lor fiind confundată de naționalistul român drept o declarație de ură la adresa României și românilor.
De ce avem, așadar, acest dublu standard? De ce românii din Moldova românească pot afișa capul de bour unde vor ei fără niciun fel de probleme, dar dacă maghiarii din Secuime îndrăznesc să agațe în public soarele și semiluna pe fundal albastru, se fac vinovați de cultivarea unor sentimente anti-românești și merită, așadar, să sufere oprobriul absolut?
La fel ca în majoritatea statelor est-europene, postcomunismul timpuriu a reprezentat o perioadă extrem de delicată pentru România, anii ’90 fiind marcați în țara noastră de realități și sentimente adesea contradictorii: colapsul economic general contrasta îmbogățirea fabuloasă a unor indivizi (ambele survenite în contextul noului cadru financiar capitalist), nou-dobândita libertate de mișcare și noile „oportunități” se ciocneau cu șomajul endemic, dorința de integrare economică cu restul Europei exista în timp ce principalele state occidentale erau privite cu neîncredere de numeroși formatori de opinie, iar optimismul pentru un viitor mai bun plana în mentalul colectiv concomitent cu pesimismul general în privința situației de la momentul respectiv.
În această „epocă a contrastelor”, s-a răspândit în mentalul colectiv al societății și o atitudine paradoxală în privința cetățenilor români de etnie maghiară: așteptarea ca aceștia să „iubească” statul român, în contextul în care tot ei erau deodată asaltați cu un veritabil baraj de jigniri xenofobe de fiecare dată când încercau să își afirme public identitatea etnică distinctă, motivați de idealul reprezentării politice, culturale și educaționale.
Brusc, afirmarea identității maghiare a început să fie interpretată drept o dovadă de trădare națională, iar de-a lungul anilor ’90, teama revenirii întregii Transilvanii sub jurisdicția statutului maghiar (sau a secesiunii sale) a cuprins segmente semnificative ale societății, alimentând ascensiunea politică a unor formațiuni naționaliste românești precum PUNR-ul lui Gheorghe Funar sau PRM-ul lui Corneliu Vadim Tudor. În acest context, până și cererile maghiarilor de a-și folosi limba maternă în învățământ și instituții au fost interpretate drept un prim pas dintr-un plan mult mai elaborat de a obține independența regiunilor în care aceștia constituiau ponderi demografice semnificative.
Drept cauze pentru situația respectivă, putem aminti câteva realități istorice care, văzute drept un cumul de factori, alcătuiesc o explicație veridică:
1. Naționalismul exacerbat al regimului ceaușist (care desființase, de altfel, Regiunea Autonomă Maghiară ce existase în perioada 1952-1968, unitate administrativ-teritorială care corespundea în mare parte cu „granițele” Ținutului Secuiesc), fenomen care a continuat să influențeze gândirea românilor de rând chiar și după căderea cuplului dictatorial. Este important să înțelegem că naționalismul șovin propagat de C.V. Tudor sau Gheorghe Funar nu a fost o creație ideologică nouă, apărută după 1989; el a fost în realitate o continuare a naționalismului specific „național-comunismului” ceaușist, lipsit acum de componenta marxist-leninistă. PUNR-ul, PRM-ul sau Vatra Românească au obținut proeminența politică de-a lungul anilor ’90 tocmai pentru că aceste formațiuni și-au clădit un discurs public care se plia pe anumite sentimente deja existente, după ce îndoctrinarea naționalistă realizată cu multă măiestrie de regimul Ceaușescu (prin instrumente precum „Cenaclul Flacăra”, propaganda cinematografică, prezentarea unei istorii naționale ideologizate în sistemul de învățământ, sau alte activități concepute pentru tineri) dăduse roade.
2. Amplificarea „complexului de cetate asediată”: în contextul „Războiului Rece”, liderii politici comuniști cultivaseră ideea necesității mobilizării întregii populații în vederea rezistenței împotriva imperialismului, supraviețuirea pe termen lung a României fiind condiționată de capacitatea țării noastre de a-și urmări cu succes propriile interese în calitate de stat independent, în opoziție față de tendințele hegemonice ale marilor puteri (Uniunea Sovietică și Statele Unite). Această idee a supraviețuit în perioada „democrației originale” iliesciene, iar anxietatea existentă în privința unor intervenții realizate de „puterile străine” (în acest caz, Ungaria și Occidentul european) cu scopul subminării intereselor naționale românești în viitorul apropiat a fost preluată și amplificată de politicienii naționaliști ai anilor ’90. În discursul acestora, o ipotetică dorință a Occidentului de a răsplăti loialitatea Ungariei (stat postcomunist care se integrase mult mai bine în politica europeană a acelor ani) cu „alipirea” Transilvaniei istorice înapoi la statul vecin căpătase o importanță capitală, isterizând masele și determinând mulți cetățeni români să-și acorde încrederea formațiunilor extremiste în perioada respectivă (totuși, este important de reținut că partidele radicale de atunci au obținut scoruri electorale semnificativ mai mici față de partidele de extremă-dreapta din prezent, realitate care accentuează situația ingrată în care se află societatea noastră în momentul de față). Gândirea de acest tip s-a răspândit mai ales începând cu anul 1991, moment care a marcat debutul procesului violent de destrămare a Iugoslaviei, secesiunea republicilor constituente ale acesteia fiind pusă de mulți comentatori politici autohtoni în seama intereselor occidentale (cercetarea pe care am întreprins-o în vederea realizării lucrării mele de licență în urmă cu 3 ani confirmându-mi totuși că această idee are un anumit grad de veridicitate). Totodată, frica unei secesiuni transilvănene începuse să capete contur încă din anul precedent, conflictul inter-etnic de la Târgu-Mureș din martie 1990 fiind văzut de mulți drept o încercare a Ungariei de a obține independența Ardealului pe cale violentă (în realitate, în perioada 10 februarie – 15 martie 1990, maghiarii au militat în mod pașnic pentru obținerea unor drepturi civile egale, iar primele acțiuni violente aveau să fie întreprinse de românii din satele vecine mobilizați și aduși în oraș de Vatra Românească prin manipulare: conturarea percepției false că „ungurii masacru români la Târgu-Mureș”).
3. Nevoia existenței „țapului ispășitor”: din păcate, o caracteristică a societăților umane pare să fie tendința perpetuă de a căuta așa-numiții „dușmani din interior”, care să fie blamați pentru orice neajunsuri, anxietăți sau griji colective, persecutarea acestora îndeplinind câteva funcții specifice:
– Mobilizarea membrilor grupului majoritar prin apelarea la sentimente de unitate (pentru o explicație interesantă de ordin psihologic, căutați termenul „groupthink”), în vederea combaterii unei amenințări comune care ar pune în pericol toți componenții majorității
– Uniformizarea societății prin eliminarea „elementelor divergente”, adică a persoanelor care, prin prisma anumitor diferențe, sunt privite cu suspiciune de către majoritate
– Satisfacerea „agresiunii ancestrale” care a conturat evoluția speciei umane de-a lungul a peste 300.000 de ani, și care, la nivel genetic, pare să continue să influențeze comportamentul violent al oamenilor din prezent, după cum a opiniat astro-fizicianul Carl Sagan în lucrarea Miliarde și Miliarde. Această idee pare justificată mai ales când aruncăm o privire asupra „mentalității de trib” încă existente până și în cele mai avansate state ale lumii contemporane, care în ciuda calității generale a vieții, continuă să fie măcinate de conflicte interne, uneori din cauza unor probleme care par cu totul irelevante
Deși xenofobia anti-secuiască este explicabilă când luăm toți acești factori în considerare, este important să reținem că ea nu este deloc una justă. Am menționat anterior faptul că în retorica naționalistă românească, „Ținutul Secuiesc nu există”, existând doar județele Harghita, Covasna și Mureș. Am mai menționat și faptul că nimeni nu contestă existența în România a anumitor regiuni cultural-istorice distincte, cum ar fi Muntenia, Oltenia sau Dobrogea. Cred că este momentul potrivit să aruncăm o privire asupra istoriei Ținutului Secuiesc, pentru a obține o perspectivă mai detaliată în legătură cu motivele pentru care locuitorii acelei regiuni țin atât de mult la identitatea lor.
Primele mențiuni documentare ale secuilor ca grup distinct datează din secolul al XII-lea, când au fost amintiți drept avangarda cavaleriei Regatului Ungariei, alături de pecenegi. În perioada respectivă, izvoarele îi localizează pe secui în mai multe teritorii ale statului maghiar medieval (inclusiv în actualul județ Bihor), ne-existând un consens în privința momentului exact în care aceștia au migrat înspre Ținutul Secuiesc actual; din acest motiv, mulți istorici favorizează noțiunea că așezarea acestora în actualele județe Harghita, Covasna și Mureș ar fi avut loc mai degrabă gradual, în secolele XII-XIII. În perioada respectivă, secuii au continuat să îndeplinească preponderent roluri militare, devenind responsabili pentru consolidarea și apărarea fortificațiilor de la granița estică a Ungariei, pe măsură ce regatul s-a extins înspre Carpații Orientali. Tocmai serviciul militar permanent le-a conferit secuilor un statut privilegiat în Ungaria medievală: ei au primit o autonomie sporită din partea regatului, fiind scutiți de taxe și obținând, asemenea sașilor, dreptul de a-și gestiona teritoriile sub forma unui cadru administrativ-teritorial special: scaunele secuiești. Astfel, Ținutul Secuiesc medieval ia naștere sub forma unei alianțe de 7 asemenea scaune autonome: Udvarhely, Csik, Maros, Sepsi, Kezdi, Orbai și Aranyos (numărul scaunelor se va reduce ulterior la 5, când scaunele Sepsi, Kezdi și Orbai vor fi unite într-o singură unitate teritorială numită Haromszek, termen ce însemna literalmente „Trei Scaune”).
Scaunele secuiești au existat ca entități administrative autonome (cu guvernare proprie) vreme de mai bine de jumătate de mileniu, fiind desființate și re-organizate drept comitate abia odată cu demararea unei reforme teritoriale austro-ungare în anul 1876.
De-a lungul acestei perioade de peste 6 veacuri, secuii din estul Transilvaniei au trăit „pe pielea lor” numeroase evenimente istorice de importanță majoră: invaziile mongole din secolul al XIII-lea, atacurile repetate din partea Imperiului Otoman până la cucerirea Ungariei în secolul al XVI-lea, edificarea Principatului Transilvaniei, tensiunile religioase pricinuite de reforma protestantă, războaiele lui Mihai Viteazul (în cadrul cărora secuii s-au aliat cu domnitorul român contra principelui ardelean Andrei Bathory, după ce conducătorul valah le promisese libertatea), dominația habsburgică, sau lupta pentru auto-determinare în contextul revoluțiilor de la 1848 (când românii și maghiarii aveau să se găsească pe „baricade” diferite). Toate aceste evenimente i-au găsit pe secui locuind în aceeași regiune în care locuiesc și în zilele noastre, astfel, trebuie să ne punem întrebarea: cum putem avea pretenția ca o comunitate etnică cu o istorie atât de bogată și cu „rădăcini” atât de adânci în pământul în care ea locuiește, să renunțe la identitatea ei?
Una din insultele favorite ale naționaliștilor români la adresa secuilor, anume deja-clișeica remarcă „voi sunteți un popor fără istorie și fără pământ”, pare în special ridicolă, când ne oprim asupra următoarei constatări: autonomiile medievale secuiești existau și funcționau ca unități teritorial-administrative de sine-stătătoare într-o perioadă când primul stat medieval românesc nici nu fusese întemeiat încă. Referitor la intervalul cronologic 1224-1272, există multiple mențiuni ale scaunelor Sepsi, Kezdi, Orbai, Udvarhely, Maros, Csik și Aranyos, în timp ce Țara Românească avea să fie fondată ca stat abia în prima jumătate a secolului al XIV-lea.
Nu poate fi negat ca istoria româno-maghiară este una complexă și că mai ales în secolele recente, ea a cunoscut o ocazional o dimensiune conflictuală accentuată. Nu poate fi negat că există și în prezent anumite tensiuni în dinamica dintre cele două comunități. Însă dacă istoria ne învață ceva în această privință, este faptul că suprimarea identitară, xenofobia și demonizarea „celuilalt” nu reprezintă metode eficiente pentru a trata o anxietate de ordin etnic, ci garanții că mai devreme sau mai târziu, ea va degenera într-un conflict major. Având în vedere experiențele negative ale trecutului, secolul XXI ne oferă câteva căi raționale de a rezolva asemenea diferende: dialogul constructiv, înțelegerea celuilalt și respectul reciproc. Un prim pas, în acest sens, este recunoașterea validității identitare a celuilalt, iar istoria îi dă Ținutului Secuiesc dreptul de a-și afirma validitatea în calitate de regiune cultural-istorică distinctă a țării noastre (la fel ca Maramureșul, Bucovina, Oltenia, Dobrogea, Muntenia și așa mai departe), precum și dreptul locuitorilor săi de a se mândri cu trecutul și identitatea lor.
articol realizat de Tudor Chicet
