Pe 13 iulie 2025, s-au împlinit 40 de ani de la legendarul festival „Live Aid” organizat în Statele Unite și Anglia de cei mai în vogă artiști din lumea rock-ului anglo-american de la momentul respectiv, cu scopul strângerii de fonduri pentru combaterea foametei din Etiopia și celelalte țări sărace ale Africii: cântând în fața unui public cumulat de aproximativ 162.000 de oameni, formații și artiști solo precum Queen, U2, Dire Straits, The Who, David Bowie, Led Zeppelin, Bryan Adams, Black Sabbath sau Judas Priest au reușit atunci să strângă 127 de milioane de dolari (370 de milioane de dolari în banii din prezent) pentru cauza caritabilă care a stat la baza evenimentului.
Soarta face ca 13 iulie 2025 să marcheze și finalul ediției de anul acesta a celui mai „în vogă” festival din țara noastră, „Beach Please” adunând circa 100.000 de tineri în fiecare zi a evenimentului, dar remarcându-se în mass-media mai degrabă prin faptul că un artist a forțat pentru propriul amuzament un tânăr de 15 ani să sară de pe scena aflată la 3 metri înălțime, rezultând în răni grave și o spitalizare la ATI pentru adolescentul respectiv.
Uneori, îmi mai aduc aminte întâmplător de niște documentare regizate în anii ’80 de Penelope Spheeris, o tipă din America care și-a dedicat câțiva ani din viață efortului de a cerceta „din prima linie” comunitățile pasionate de muzica rock și subgenurile ei aflate în vogă pe atunci (hard rock, heavy metal, punk etc). Intitulate „Decline of Western Civilization” („Declinul Civilizației Occidentale”), filmele prezentau în general interviuri cu muzicieni și fanii lor împătimiți, dar și multe secvențe înregistrate în timpul concertelor rock din Los Angeles; una din temele principale ale filmelor era excesivitatea întâlnită endemic printre rockerii prezentați de Spheeris, titlul documentarelor fiind, de altfel, o aluzie la reproșurile aduse de americanii mai vârstnici și conservatori tinerilor rockeri „delicvenți” din vremurile alea: pentru bătrâni, rockerii erau o întruchipare a declinului civilizațional general, întrucât mintea tinerilor ar fi stat numai la droguri, băutură, sex, geci de piele cu ținte, Satana și alte blasfemii.
Nu poate nega nimeni că Jimmy Page, Hendrix, Jim Morrison, Bon Scott, James Hetfield, Lemmy sau Kurt Cobain au fost, într-adevăr, mari iubitori de droguri și alcooale; totodată, atunci când nu se drogau și nu își beau mințile, băieții ăștia își mai forțau neuronii să compună câte o capodoperă muzicală cu versificație și instrumentație complexă, un Stairway to Heaven, un Nothing Else Matters, etc. Cu toate imperfecțiunile lor personale, tipii pe care i-am înșirat mai sus au fost totuși muzicieni în adevăratul sens al cuvântului, și-au luat profesia în serios și au muncit din greu pentru a excela în domeniul creației artistice, abordând o gamă largă de subiecte și emoții în versurile lor.
Ei bine, dacă muzica aia reprezenta pentru bătrânii de atunci un declin, nici nu vreau să îmi imaginez cât de îngroziți ar fi oamenii ăia să privească secvențele văzute zilele trecute la mult trâmbițatul și intens mediatizatul festival Beach Please.
Sărim de la momentul anilor ’80 și facem o călătorie în timp de vreo câteva decenii ca să ajungem, așadar, în prezent: tinerii de azi sunt înnebuniți după un alt gen de muzică considerată decadentă de segmente numeroase din societate, anume muzica trap. Din păcate, de data asta declinul civilizațional este unul cât se poate de real, pentru că dacă asculți câteva din „versurile” promovate de băieții puși pe scenă de organizatorul Selly (Andrei Șelaru n.m.), involuția muzicală față de piesele pe care le-am amintit mai sus este sesizabilă imediat.
Părerea mea personală e că formele de creație artistică consumate de către mase sunt o reflexie destul de fidelă a principalelor valori culturale și intelectuale ale unei societăți, ori dacă ne uităm la versurile promovate de muzica trap, pare că preocupările tinerilor sunt cam îngrijorătoare. Lăsând la o parte „boabele” și celelalte substanțe psihoactive adorate declarativ de trapperi sau papucii Gucci, ce e cu adevărat sumbru pentru mine este promovarea în „mainstream” a unei exprimări verbale specifice mai degrabă unui analfabet funcțional corigent pe linie de clasa a 7-a, decât unui muzician: versurile (dacă le putem numi așa) sunt EXTREM de minimaliste, fiind alcătuite din fraze simple de 3-4 cuvinte (dintre care jumătate sunt înjurături), trântite de băieții ăștia fără nici un pic de efort vizibil pentru ritm, rimă sau transmiterea vreunui mesaj. Ori din versurile respective, deducem că orizontul de preocupări tematice al acestor „artiști” este unul mai redus ca oricând, mult mai redus chiar față de cel al muzicii rap în care trapul de azi își are originile: deși Tupac sau Ice Cube „o ardeau” pe gangstereală și etalarea de statut, indivizii ăștia mai vorbeau în muzica lor uneori și despre niște chestii ceva mai profunde, cum ar fi discriminarea, inegalitatea socială, hărțuirea cu care se confruntau femeile sau corupția politică.
Am 24 de ani și în viața asta am fost deschis în privința oricărui gen de muzică pe care l-am ascultat: rock, rap, electronică, dance, new wave, reggae, populară, operă, folk, până și manelele pe care le demoniza criticul literar George Pruteanu la tv în anii 2000, dar dintre toate, jur că trapul ăsta care isterizează an de an copiii la Costinești este singurul care chiar nu îmi transmite niciun mesaj. Asta în afara dorinței de a etala diverse chestii materiale cu minimul posibil de cuvinte.
Dacă genurile muzicale ar fi grupate în funcție de complexitate pe o scară echivalentă cu inteligența diferitelor specii umane din istorie, trapul nu ar fi nici măcar un neanderthal sau homo erectus, poate un australopitec sau un hominid chiar și mai primitiv și retardat ca intelect.
În condițiile astea, se pune întrebarea: cum dracu a ajuns un curent atât de vulgar și lipsit de imaginație să domine orizontul muzical al unei întregi generații de tineri?
Povestea cu trapul a început în SUA cam în prima jumătate a anilor 2010, iar la jumătatea decadei genul acesta deja domina mainstream-ul de peste ocean și făcea primii pași de pătrundere și pe piața din România. Pe atunci, trapul era în esență o formă un pic mai involuată de rap, „flow-ul” (ansamblul de tehnici folosite de rapperi în compunerea, legarea și verbalizarea versurilor) primilor trapperi fiind ceva mai simplist față de cel al predecesorilor și axându-se pe o gamă mai restrânsă de teme. Foarte interesant e că primii trapperi din America au „explodat” pe platforme ca Soundcloud, Youtube sau Spotify fără promovare din partea caselor de discuri tradiționale, fiind artiști independenți care au captat o audiență națională și internațională încă de dinainte de a semna un contract cu una din marile entități ale industriei muzicale. Ulterior, văzând că artiștii ăștia ajung unul după altul în trending, casele de discuri din țara lui Trump s-au înghesuit să-i racoleze de parcă ar fi fost a doua venire a Beatleșilor, iar în doar câțiva ani, trapul a devenit de departe cel mai promovat gen în industria muzicală din SUA.
După ce a pușcat bine de tot în State, bineînțeles, trapul a găsit o audiență și în România, iar aproape peste noapte Youtube-ul din țara noastră a fost invadat de zeci de trapperi autohtoni; mulți dintre ei erau aflați încă în adolescență, dar au „bubuit” la rândul lor și au reușit destul de repede să-și strângă în spate comunități de fani înfocați proveniți din același segment de vârstă ca ei.
Cred că e destul de potrivit că explicația din spatele succesului de masă al unui gen muzical extrem de simplist e, la rândul ei, una destul de simplă: orice adolescent poate să facă muzică trap. Fiind atât de simplă de compus și înregistrat, orice băiețaș de clasa a 9-a poate acum aspira să devină vedetă, cu sau fără voce, talent de textier sau cunoștințe muzicale mai ample. Tot ce trebuie să faci e să găsești pe net un instrumental fără copyright pe care să tragi câteva fraze, să ți le bagi în autotune sau alt efect de prelucrare digitală a vocii, să iți încarci glorioasa creație „artistică” pe toate platformele online și să speri că o să devii viral pe TikTok sau YouTube. Tot procesul ăsta poate să dureze mai puțin de o oră. Dispărut-au zilele când trebuia să te chinui să înveți să cânți la un instrument ca să poți spune că faci muzică!
Spre deosebire de celelalte forme muzicale, trapul nu s-a născut din dorința de a transmite ceva, ci din goana după „trending” și story-uri, din dorința de a obține faimă și statut cu minimul de efort care poate fi depus în sensul ăsta. Și văzând că sunt atâția tineri care rezonează cu ideile astea, industria muzicală din țările capitaliste i-a îmbrățișat și a încurajat fenomenul, în speranța că o să își poată trage și ea niște felii din tort. Aceeași industrie muzicală a închis ochii și a continuat să promoveze trendul chiar și când muzica trap a devenit gradual din ce în ce mai vulgară, atât peste ocean, cât și la noi.
Ce e mai trist e că fenomenul ăsta chiar a prins pe scară largă tocmai pentru că mulți din ascultătorii lui (chiar și cei care nu își propun să facă ei muzică de asta) au o gândire extrem de superficială: tot ce contează artistic e ce se află în trend (ce ascultă „ceilalți”), orice este „vechi” sau „diferit” este automat respins drept irelevant, așadar orizontul muzical al unui număr semnificativ de tineri rămâne unul extrem de redus ca dimensiune. Pentru mulți dintre ei, cuvântul „muzică” definește exclusiv înjurăturile și behăielile colegilor lor de generație, care sparg topurile și story-urile din online. Așa se explică, spre exemplu, că în toate filmările de la Beach Please pot fi văzute în public o grămadă de fete aflate la vârsta adolescenței, deși trap-ul din România exprimă doar misoginism și obiectificare la adresa lor.
Acesta este, de fapt, marele motiv de îngrijorare: dacă e să ne luăm după succesul incontestabil al festivalului Beach, Please!, în momentul de față, vedem o generație tânără care într-adevăr întruchipează un declin civilizațional, o generație lipsită de imaginație, de creativitate, de curiozitate, care merge pe idei precum „scopul scuză mijloacele”, „trendul este tot ce contează” și care în afară de boabe, papuci Gucci, bagaboante și blunturi, pare că nu prea are multe de spus…
