OPINIE. Cum devine cultura ”un-cool”?

Doctorandul în științe politice Horia Lupu a publicat pe facebook o postare polemică despre situația în care a ajuns cultura pentru o parte din publicul românesc, în special cel tânăr, pornind de la Noaptea Muzeelor. 

Redăm integral postarea care ni se pare interesantă și care ridică o serie de probleme ale culturii actuale sau ale percepției ei de către tinerii din generația Z.

„Noroc cu nopțile (muzeelor, și cele deschise ale teatrelor, operelor și altor săli de spectacol), că are și cultura șansa să pară, cam o dată sau de două ori pe an, ”cool”. ? Cu ocazia asta ajung și unii, tineri mai ales, să afle că aceste „instituții” (deja când spui „instituție” sună nașpa), aflate la câțiva km de locul în care ei trăiesc, în propriul lor oraș, există. Și eventual să le și viziteze, mulți dintre ei singurele dăți.
1) Atenție, nu mă refer aici la cei aflați geografic/fizic departe de aceste „centre culturale”, mai mari sau mai mici, mai cu ghilimele-mai fără. Cei care, odată vreme, erau dispuși să facă (și unii chiar făceau) eforturi destul de serioase ca să ajungă la un spectacol (nu neapărat cu Țociu, Palade și „Albatros”) sau la un concert (nu exclusiv pop sau rock).
2) Nu mă refer nici la cultura de tip „instant” sau ”fast-food”, fie că e vorba de a) producții (exclusiv) gen „Reactor” sau „Fabrica de pensule” & spectacole/happeninguri prin cârciumi, b) de manifestări stradale sau itinerante, de la concerte (fie ele și de jazz), multe plătite indirect de noi toți și nu de cei care le audiază, diverse manifestări în aer liber, concursuri de graffiti etc ori c) de FESTIVALURI. Toate aceste manifestări de genul „commedia dell’arte reloaded” (la diferite scări), SINGURELE CARE MAI SUNT CONSIDERATE DE MAINSTREAM CA FIIND COOL, fie țin mai mult de entertainment/distracție, încorporabile în ceea ce se numește acum industrie creativă, fie au nișele lor mai mult sau mai puțin înguste, dar ASTA ESTE TOT. Ca atare în ceea ce mă privește le recunosc (în majoritate) drept manifestări culturale (de parc-ar conta ce recunosc eu ? ), dar atât. NU ca fiind = cu cultura.

Acum să nu mergem în cealaltă extremă și să nu exagerăm. Dacă aș fi ascultat ce spuneau (astăzi tind să apreciez că bine) părinții mei la vremea potrivită, azi probabil aș fi cântat binișor la pian și chitară și aș fi ascultat, preponderent, în loc de folk și rock (+ pop) muzică dodecafonică. „Brânză bună în burduf de …”, ar zice unii „prieteni” și unele guri rele. ? Totuși nu pot să uit cum m-am plimbat, singur sau cu prietenii, repetat și ore în șir (a, și nu noaptea ca hoții ? ), prin muzeele zoologic și de istorie, cu părinții în cel de artă și cum mă fascinau obiectele și instalațiile din cel etnografic. Sau cum, deși ai mei trebuiau să mă ia (și în prealabil să ma prindă) cu arcanul ca să mă ducă la operă sau filarmonică (și să nu vă gândiți că erau neapărat sadici, dar uneori tata se iluziona așa cam degeaba că „sunt bucăți frumoase, o să-ți placă ? ) atunci când le ieșea, la operă, deși ignoram complet acțiunea, eram absorbit, când aveam locuri de unde îi puteam vedea, urmărind instrumentiștii din fosă (am dat una pentru connoisseuri, nu zic de fosa septică ? ). Sau cum, deși ne luau din singura zi liberă, cea de duminică, concertele educaționale din seria celor care prezentau instrumentele și evoluția muzicii (simfonice), organizate la Conservator, la care ne ducea doamna Coțiu, profesoara de muzică, cât timp ne-a fost dirigintă, ne fascinau cam pe toți colegii, deși am cam cârtit (la fel, toți) la început.

Era să uit de piesele de teatru, singurele la care am mers de la început fără să protestez, poate și pentru că ai mei (deci indirect și eu) îi cunoșteau/știau pe destui dintre actori. Cum toate erau montate ca să aibă ceva subversiv la adresa mizeriilor regimului, momente care ar părea azi banale dar la care atunci se râdea sau aplauda de fiecare dată la scenă deschisă, simțeam, chiar la vârsta mea, un aer de libertate pe care nu-l prea puteai respira în altă parte. Apoi, și cele pe care le-am văzut de mic și cele la care am fost spectator mai târziu, când nu mai era nevoie de subversivitate, transmiteau o forță și o emulație puternică dinspre scenă în sală (dar reușeau s-o facă fără ca actorii să „invadeze” neapărat fizic spațiul spectatorilor și fără stridențe căutate în mod deliberat) care te faceau să te simți parte a tot ce se petrece, iar în pauze să trepidezi de energie.

De fapt, ce se-ntâmplă și cum se pune problema, și formulează chestiunea: ceea ce mă-ntreb de fapt, și nu prea înțeleg, e ce-o fi făcut, dres și cum naiba o fi devenit cul-tura (mă rog, partea din ea la care mă refer acum, și alta decât aia mai pe repede înainte de care ziceam mai sus ) AȘA DE ”UN-COOL”? Adică CHIAR AȘA de ”un-cool”? 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.