Praznic împărătesc de prim rang, Nașterea Mântuitorului este cea mai veche sărbătoare a calendarului creștin, care a fost ținută la date diferite de primele comunități creștine, cele apusene serbând-o pe 25 decembrie, în timp ce comunitățile răsăritene o serbau pe 6 ianuarie, odată cu Botezul Domnului. În a doua jumătate a secolului al IV-lea, și Biserica răsăriteană a acceptat ziua de 25 decembrie ca dată oficială a Nașterii Mântuitorului.
Naşterea Mântuitorului este prezentată în Noul Testament de evangheliştii Luca şi Matei. Potrivit Evangheliei după Luca, pentru a îndeplini porunca lui Cezar Augustus ca toată lumea să se înscrie în cetatea lor, Fecioara Maria împreună cu Iosif au plecat din Nazaret în Betleem şi împlinindu-se timpul să nască, Fecioara Maria l-a născut pe „Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei”. Naşterea Mântuitorului a fost vestită păstorilor ce făceau strajă turmelor de către Îngerul Domnului şi corul ceresc care cânta „Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună învoire”. Evanghelia după Matei relatează că la naşterea lui Isus, trei magi de la răsărit au venit la Ierusalim, interesându-se unde este împăratul de curând născut al iudeilor. Mergând ei după stea, au intrat în casă, au văzut pe Pruncul şi pe mama Lui, i s-au închinat şi i-au dat darurile lor de aur, smirnă şi tămâie.
După recunoașterea creștinismului în Imperiul Bizantin, Nașterea Domnului era sărbătorită cu mare fast, iar în ziua de 24 decembrie se ajuna și se făceau slujbe solemne în cadrul cărora se citeau Ceasurile împărătești, la care participau împăratul cu întreaga curte. În ajun umblau preoții cu icoana Nașterii pentru a vesti praznicul de a doua zi. Ziua Nașterii era considerată zi de repaus total pentru toți oamenii imperiului (și sclavii erau scutiți de orice corvoadă), în care erau interzise spectacolele și jocurile de teatru și circ.
În vederea pregătirii sufletești a credincioșilor pentru marele praznic, Biserica a introdus postul fix de 40 de zile, prin Sinodul de la Constantinopol (1166). Ultima zi a postului, Ajunul, era zi de post aspru, credincioșii trebuind să ajuneze până seara, când mâncau grâu fiert cu miere și fructe.
În Imperiul Roman, sărbătoarea creştină se suprapunea peste o serie de sărbători păgâne cu mare priză la public. Seria acestor sărbători începea cu „Brumaria” (24 noiembrie-17 decembrie). În părțile răsăritene ale Imperiului, Brumaria a fost contaminată de sărbătorile închinate zeului Dionysos, serbate de oameni prin petreceri cu dansuri, muzică zgomotoasă și exces de mâncare și băutură. La 17 decembrie începeau „Saturnaliile”, sărbătoare închinată zeului semănăturilor, care țineau până la 23 decembrie. Pentru a-l sărbători pe Saturn, în timpul Saturnaliilor erau abolite orice deosebiri sociale între oameni, sclavii având dreptul de a sta la aceeași masă cu stăpânii lor și de a fi serviți de aceștia. Seria sărbătorilor păgâne se încheia cu „Calendae Ianuarie”, sărbătoare ce marca începutul anului civil. Calendele lui Ianuarie erau sărbătorite în întregul Imperiu Roman ca cea mai mare sărbătoare, în noaptea ajunului de Calendae, oamenii veghind și așteptând venirea lor, iar în zorii zilei împodobindu-și casele cu ramuri verzi de laur. Sărbătorile păgâne din preajma solstițiului de iarnă erau petrecute de oameni într-o atmosferă de bucurie și libertate neîngrădită, în care ospețele și chefurile se țineau lanț. Cu această ocazie se făceau și urări de sănătate, prosperitate și fericire pentru noul an. Aceste urări erau însoțite de unele acțiuni ce aveau rolul de a mări puterea magică a cuvântului urat și de a-i sugera celui ce i se ura că cele spuse se vor îndeplini întocmai. Printre acțiunile cu putere magică ce se practicau la aceste sărbători, cele mai răspândite erau: semănatul cu boabe de grâu sau cu alte semințe, împărțirea de mlădițe verzi și daruri, şi colindatul cu urări pe la case. Aceste practici erau răspândite în întregul Imperiu Roman, multe dintre ele supraviețuind până târziu, atât în latinitatea Evului Mediu, cât și-n ortodoxia răsăriteană.
După recunoașterea creștinismului ca religie oficială, Biserica a căutat să înlocuiască sărbătorile păgâne cu cele creștine. Dar înlocuirea vechilor sărbători păgâne, atât de îndrăgite și de populare în întregul imperiu, a durat mai multe secole și s-a finalizat printr-un proces de contopire a elementelor păgâne cu cele creștine.
În lumea satului
În lumea satului tradițional românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Nașterea Domnului era considerată, alături de Învierea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh, drept cea mai mare sărbătoare de peste an. Crăciunul era considerată şi cea mai veselă sărbătoare, pentru că de n-ar fi fost Crăciunul, nici celelalte sărbători n-ar fi fost. Pentru că ieslea în care s-a născut Isus trebuia, în mentalitate populară, să aparţină cuiva, această persoană a fost numită Crăciun. Se credea că Moş Crăciun vine însoţit de Moş Ajun, care este tatăl lui Moş Crăciun şi care vine pe un cal mai sprinten decât cel al lui Moş Crăciun, de aceea ajunge cu o zi mai repede decât el.
Românii transilvăneni ținând sărbătorile după calendarul iulian, sărbătoreau Nașterea Domnului cu 13 zile mai târziu decât credincioșii catolici și reformați. Părinții și oamenii mari le explicau copiilor diferența dintre cele două Crăciunuri: „Crăciunul românilor e un moș mai bătrân decât cel al ungurilor, care e mai sprinten și-i îmbrăcat în haine subțiri și-i este frig, de aceea vine mai repede decât al nostru, care-i îmbrăcat în haine groase și are o bondă mare albă”.
CRĂCIUN FERICIT TUTUROR!
(Ioan Toșa, Simona Munteanu – Calendarul Țăranului Român de la Sfârșitul Secolului al XIX-lea, edit. Mediamira, Cluj-Napoca, 2003; foto: „Cu Viflaimul” (nr. inventar 211, negativ, anul 1914), sat Ciopeia, jud. Hunedoara, autor Romulus Vuia, arhiva MET.)
