În 1 noiembrie, calendarul catolic marchează Ziua Tuturor Sfinților, iar în 2 noiembrie e Pomenirea Tuturor Credincioșilor Răposați. Sunt două sărbători colective în care se încadrează o mulțime de nume, toate de fapt. Azi ardelenii de toate credințele merg la cimitir, fac curățenie acolo, duc flori, împodobesc mormintele, aprind candele și lumânări, în avanpremieră la sărbătoarea de mâine. Copiii primeau turtă dulce cu jamblă (o oglinjoară încastrată în aluat) sau alte dulciuri. Ca orice sărbătoare mare, ea începe din ajunul ei. Luminația este însă și o sărbătoare care și-a transgresat caracterul religios, de zeci de ani oamenii din localitățile Crișanei, Maramureșului, Ardealului, Banatului respectă și îmbunătățesc ritualurile de Luminație. Convoaiele de lume care se îndreptau în seara de 1 noiembrie spre locurile de veci ale apropiaților nu au putut fi oprite de către ateele autorități comuniste, care au preferat să lase Luminația să se desfășoare nestingherită, să o ignore și să nu o împiedice.
În ultimii 10 ani, Luminația a adus și implicarea organismelor de tot felul, sărbătoarea pierzând din caracterul de familie, de intimitate, dar câștigând în fast, în somptuozitate. Exemplele sunt multiple.
De exemplu Scena Urbană anunță: „Pe 1 noiembrie 2024, începând cu ora 18:30, în Cimitirul Central – Házsongárd din Cluj-Napoca, (intrarea dinspre strada Avram Iancu), va avea loc cea de-a zecea ediție a Concertului de Luminație, un eveniment devenit tradiție în comunitatea clujeană, organizat de Scena Urbană. Tema centrală a evenimentului din acest an este Requiem (Missa pro defunctis) de Luigi Cherubini, interpretată de corul și orchestra Claudiopolis, formate din 28 de coriști și 32 de instrumentiști, sub bagheta dirijorului Vlad Eniu. Spectacolul muzical-simfonic va fi întregit de vocile artiștilor Diana Rad (soprană), Denisa Iamandi (mezzosoprană), Teodor Malanca (tenor) și Mădălin Claudiu Băban (bas-bariton), precum și de o coregrafie elegantă semnată de Vlad Sebastian și interpretată de un grup de balerini talentați. (…) Coregrafia și regia spectacolului sunt asigurate de Vlad Sebastian și Ina Hudea, iar proiectul este coordonat de arhitectul Daniela Maier, fondatoarea Scenei Urbane, cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Cluj-Napoca”.
Până și voluntarii suporteri ai echipei de fotbal Universitatea Cluj s-au angajat și ei în acțiuni de Luminație alături de Scena Urbană. „Dacă din motive medicale, din rațiuni legate de vârstă sau pentru că sunteți departe de țară nu puteți pregăti mormintele pentru Luminație, noi vom curăța locurile de veci ale celor trecuți în neființă și vom aprinde lumânări în numele tuturor celor care ne solicită ajutorul”, au anunțat cei de la Peluza Șepcile Roșii. În Cimitirul Militar din Cluj se face o mare slujbă de pomenire (un parastas) pentru cei decedați. Biserica Romano-Catolică „Sfântul Mihail” din Piața Unirii organizează cu această ocazie, azi de la ora 20.00, „un concert de muzică sacră închinată sufletelor” sub titulatura „Requiem aeternam dona eis, Domine”. Se vor cânta Giacomo Puccini – Requiem și Morten Lauridsen – Lux Aeterna.
Conferință despre Luminație
Anul acesta s-a implicat în marcarea evenimentului care pune în mișcare tot Clujul și UBB prin Direcția de patrimoniu cultural universitar, la Muzeul Memorial „David Prodan”, prin organizarea conferinței „Luminația în Transilvania” susținută de conf. univ. dr. Eleonora Sava, coordonatoarea cercului Etnostud al Facultății de Litere. Conferința s-a bucurat de un public numeros care a umplut cele două camere care au fost casa în care a trăit istoricul David Prodan și care azi este casa sa memorială. Auditoriul a fost extrem de divers, din toată țara, dar și provenind din Italia, Franța, Etiopia, Statele Unite. Eleonora Sava a vorbit despre originile celtice păgâne ale sărbătorii, despre preluarea ei de către catolici, care în cele din urmă au trecut-o și în calendarul ecleziastic. Astfel ea s-a răspândit în toată cultura occidentală. Implicit și în Transilvania unde apare consemnată în publicațiile secolului al XIX-lea. Aura de timp mitic s-a conservat mereu, plasată la schimbarea anotimpurilor, a rămas neștirbită credința că spațiul care delimitează morții de vii se subțiază , fiind un moment bun de schimburi între cele două lumi. Lumea de pe pământ face jertfe de lumină, de bucate, către cei de aici, fragili, copii și sărmani, pentru a îmbuna starea celor trecuți dincolo. Lumea misterioasă de dincolo este și ea chemată ca să fie rugată să nu uite și să vegheze cu pace și belșug asupra urmașilor. Este un obicei intrat în ritualul colectiv, foarte asemănător în multe zone ale occidentului, cu trăsături specifice zonale. Astăzi, sacralizat și urbanizat, pentru mulți mai înseamnă doar un omagiu adus descendenților, un prilej de întâlnire. Conferința a fost susținută cu filmulețe și exemplificări dintre cele mai originale (o melodie de Sting, prezentarea rețetei de „prăjitură a sufletului” – prăjitura tradițională britanică, dar și cu recomandarea de a citi articolul lui Ion Mureșan despre Luminație, un text care a circulat 15 ani liber pe site-uri și conturi de rețele sociale). Manifestarea de la Muzeul „David Prodan” a durat o oră jumătate, și s-a încheiat cu întrebări din partea publicului.
„LUMINAȚIA” de Ion Mureşan
„În satele din Transilvania, Ziua Morţilor are un nume foarte frumos: Luminaţia. Dacă ar fi după mine, aş trece Luminaţia în rîndul Sărbătorilor Naţionale. De Luminaţie cred că şi copiii pot înţelege ce este patria, mai degrabă decît de Ziua Eroilor sau de Ziua naţională. Acestea sînt abstracţii greu de priceput pentru minţile fragede. Dar cîţi dintre adulţi nu au în faţa abstracţiilor minţile fragede?
Fără să sune găunos, de Luminaţie poţi spune că patria e un petec de pămînt care nu-ţi este indiferent. Un petec de pămînt de doi metri pătraţi de care îţi este drag şi ruşine. Şi, mai tîrziu, îţi este frică. Îţi este drag pentru că te duci des să-l vezi şi să spui o rugăciune în cuprinsul lui. Te duci de multe ori, dar numai cu gîndul. Îţi este ruşine pentru că nu mergi cu picioarele, că pui flori cu gîndul, nu cu mîna.
Dar, de Luminaţie, laşi totul de-o parte şi faci un lucru neînsemnat, un gest mărunt: cu flori şi lumînări în mînă urci poteca spre cimitir, cu copiii tăi alături. Îi duci şi pe ei şi le arăţi locul care nu-ţi este indiferent, pentru ca mai tîrziu să ştie fără ezitare unde este. Să nu greşească, să nu li se bîlbîie paşii, cînd va fi să vină singuri.
La urma-urmei, ca nişte copaci umblători şi ciudaţi şi ciuntiţi, ca nişte copaci pe rotile – îmi vine să zic – mergem în vizită la propriile noastre rădăcini.
Luminaţia e ziua lui Luminăţia Sa Mortul. E ziua Luminăţiilor Lor: străbunicul şi străbunica, bunicul şi bunica. E ziua Luminăţiei Sale Tata. Ziua în care ei ies din partea întunecată a memoriei şi intră în lumina gîndului şi a aducerii aminte. Acolo, lîngă mormînt, flacăra lumînării se face lentilă. Dacă te uiţi prin ea vezi chipul tatălui tău. Şi vezi chipul mamei tale. Flacăra lumînării e o „gaură în peretele Raiului”, cum spunea un poet. Şi sînt atîtea lumînări pe dealuri încît cu siguranţă Luminaţia e ziua în care peretele dinspre noi al Raiului e ciuruit. În dreptul fiecărei găuri un chip drag aşteaptă să vii la întîlnire. Să vii la vorbitor – aş zice – căci nu ştiu, şi nimeni nu ştie, cine e liber şi cine e închis.
În ziua aceasta este o forfotă îngrozitoare. Străzile nu mai fac faţă şirurilor de maşini, pe marginea şoselelor, cu dispereare autostopiştii fac semne, o mare de oameni intră pe porţile cimitirelor. Toţi cu lumînări-lentile şi cu flori în mîini. Dar nimeni nu se rătăceşte. Fiecare ajunge fără greş la locul de întîlnire. La fel e în ziua aceasta şi dincolo, în lumea morţilor. Nici acolo, în ciuda forfotei şi a înghesuieli, nimeni nu se rătăceşte.
La locurile care nu-mi sînt indiferente (mai indiferente îmi sînt de Luminaţie hectarele pe care le am trecute pe „Titlul de Proprietate” şi în „Cartea Funciară” decît cei doi metri patraţi), la vorbitor, mă duc să-mi arăt faţa încă de cînd eram copil. De-a lungul anilor, încet, încet, partea luminată a ţinţirimului s-a mutat. A migrat. Mormintele dinspre sat, acum patruzeci de ani vegheate de o mulţime de oameni şi încărcate de flori şi lumînări, au intrat în umbră şi în pustietate. Peste multe a crescut iarba, prunii şi buruienile uitării. Poate că numele de pe cruci s-au stins ori abia mai pîlpîie scrise într-un buletin ori într-un paşaport prin cine ştie ce ţară străină. Acum, lumînările scot din indiferenţă teritoriile dinspre pădure, altădată pustii. Şi mă gîndesc că, încet, încet, urmînd drumul lumînărilor, ţinţirimul din satul meu va face înconjurul lumii şi că, într-o bună zi, poate peste o mie de ani, lumînările, asemeni corăbiilor lui Magellan, vor ajunge de unde au plecat.
Pînă atunci, în fiecare an, pun o lumînare pe cîteva morminte la care nu vine nimeni. Pun o lentilă prin care un suflet la care nu s-a prezentat nimeni la vorbitor să mai vadă o dată satul”.
