Uniunea Scriitorilor din România (USR) și-a pierdut recent președintele cel mai influent și renumit, criticul Nicolae Manolescu, o personalitate multiplă, profesor universitar, om politic de factură liberală, fost candidat la președinție, un intelectual public echilibrat, democrat, de mare anvergură intelectuală, autorul unei Istorii a literaturii române pe cinci sute de ani, considerată bornă în domeniu de literați. De asemenea, USR și-a ales recent un nou președinte, pe scriitorul Varujan Vosganian. Despre toată această perioadă, în care au mai trecut în eternitate critici importanți cum ar fi Alex Ștefănescu, cu o lună înainte de Nicolae Manolescu, apoi Dan Cristea, dar și despre actualitatea literară, opera personală, rețele sociale și impactul lor asupra literaturii și USR dar și despre inteligența artificială am discutat cu Irina Petraș, președintele filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Petraș conduce de cinci mandate filiala regională și e de o viață în lumea culturală, fiind autoarea unei importante opere.
Clujul Cultural: Într-un timp foarte scurt, literatura română și, implicit, Uniunea Scriitorilor au pierdut trei nume mari, printre care chiar președintele Uniunii, Nicolae Manolescu. Ce impact a avut asupra filialei clujene a Uniunii dispariția acestora, în special a lui Manolescu, și asupra dvs. personal, pentru că ați colaborat îndeaproape cu marele critic?
Irina Petraș: Suntem muritori. Mie mi se pare calitatea noastră esențială, de care e bine să ținem seama în tot ce facem. Pe de altă parte, e adevărat ce zice Eminescu, „morți sunt cei muriți”, dar pentru creatori lucrurile stau, totuși, mai bine. Dacă lași în urma ta o operă la care să revină cu folos generație după generație, moartea ta își pierde absolutul. Trăiești cât timp, grație urmei culturale pe care ai lăsat-o, ești încă gândit. Așadar, moartea celor trei a provocat, firește, tristețe și chiar oarecare derută. Dar nu vorbe mari ni se cer și nici vorbe multe, ci lucida acomodare cu aceste pierderi și o gestionare calmă și responsabilă a posterității lor.
Cu Nicolae Manolescu am colaborat aproape 20 de ani, din 2005, când el a fost ales președinte al Uniunii, iar eu, președintă a Filialei clujene (prima femeie cu această funcție din istoria de 116 ani a Societății/Uniunii Scriitorilor). Dar, ani la rând, cronica lui Manolescu mi-a fost tabiet săptămânal, punct de reper cu mult înainte. Tânărul Manolescu a intrat în literatură cu aplomb senioral. Nici nu cred că, studentă fiind, am ştiut că era doar cu exact (căci născut în 27 noiembrie, ca şi mine) opt ani mai în vârstă. Autoritatea îi era indiscutabilă. Era vocea oficială, şi încă o voce cu fraza curată şi elegantă, pe care o puteai asculta de bună voie, ba chiar cu delicii, într-un dialog imaginar cu un cititor şi mai competent. Evoluând de la început ex cathedra, Profesorul-cronicar e, spuneam altădată, tăios ca Maiorescu, dar şi nestăpânit şi capricios ca G. Călinescu, la distanţă egală şi personalizată de amândoi, în vreme ce în sinea sa visează lovinescian mutaţii cu care a ştiut el însuşi să ţină pasul. Temele pe care le-a dat în rafale lumii testează inteligenţa proprie, supleţea limbii române, capacitatea de rezonare a literaturii la desene variabile.
Ne-am întâlnit la Cluj, dar și la București, la Lancrăm, la Alba Iulia, la Bistrița, de fiecare dată cu un fel de simpatie subînțeleasă, motivată și de legătura noastră cu locuri din preajma Sibiului. Vorbeam des la telefon. Mă suna când și când. Îl sunam și eu și răspundea cu un primitor „da, Irina“. Eu îi ziceam Mano – Niki mi se părea prea frivol, iar numele întreg, prea oficial și rece. Puteam vorbi liber despre orice: literatură, năravuri scriitoricești, pictură (îi plăceau picturile mele și eram mândră că e așa), obsesii. Era printre puținii cu care puteam deplânge inflația de soboare ce pune în pericol gândirea liberă și răspunderea pe cont propriu în fața provocărilor vieții. Asta îmi lipsește cel mai tare.
Cronicarul şi autorul de cărţi au lucrat de la început într-un parteneriat extrem de profitabil. Se recomandau reciproc. Cronica era a celui învăţat la şcoală, deci gata canonizat. Cărţile erau ispititoare căci erau ale celui prezent, dezinvolt şi neobosit, în zonele fierbinţi ale lecturii la zi. Inteligent, flexibil, cu morgă, dar şi mereu tânăr, fiindcă profesor cu vocaţie, adică unul care nu se lasă uşor depăşit de generaţiile succesive de studenţi… Spuneam într-o cronică la Istoria… lui: „Manolescu nu e unic și cel mai mare (cuvinte goale prin exces), ci unul dintre cei mai mari critici și istorici literari pe care îi are literatura română, ceea ce e nu doar adevărat, ci și excelent. O spune el singur: «Mi-am intitulat critică istoria, tocmai fiindcă am vrut să arăt că interpretarea literaturii nu începe cu mine, că e vorba de o ştafetă, traversând epocile şi confruntându-se cu standardele fiecăreia, alcătuind o poveste minunată şi diversă, care merită să fie spusă. […] O literatură are două istorii, nu totdeauna paralele: una a operelor succesive şi alta a lecturilor succesive.» Istoria, spune în alt loc, nu e o Biblie, ci o carte vie, în lucru, în care încap gândiri și răzgândiri”.
Irina Petraș cu Nicolae Manolescu/foto arhivă personală
Alex Ștefănescu și cu mine suntem născuți amândoi în 1947. L-am lansat la Cluj în fața unei săli pline. Și, galant mereu, mi-a spus că niciodată nu a mai vorbit nimeni atât de frumos despre cărțile lui. Nu m-am arătat prea impresionată (știu exact cât să iau în serios din spusele oamenilor și cât de mare e doza de dans de societate absolut necesar ca lucrurile să meargă) și era mirat de reacția mea echilibrată. Alex a fost cel care, în 2010, m-a sunat certându-mă că scriu „la toate revistele”, dar ocolesc România literară. Grație invitației lui, am devenit colaborator permanent al revistei și cărțile mele s-au scris apoi, mai ales în seama acestei colaborări. Într-un crochiu portretistic, notam că, plecat din Suceava, Alex păstrează ceva din firea alunecoasă şi patetic-exactă a moldovenilor septentrionali. Îndrăgostit de timpuriu de literatură, devine cititor de meserie – bun-conducător-de-texte. Mircea Zaciu a ştiut curând că are de-a face cu „foiletonistul” prin excelenţă, spiritual şi moralist, meşter în „critică de întâmpinare, alertă şi sagace”, dar şi cu un autor de „bune comentarii fragmentare despre clasici, trădând o nostalgie a istoriei literare”. Pe care şi-a vindecat-o, iată, scriindu-și Istoria.
Irina Petraș lângă regretatul Alex Ștefănescu (cămașă cu carouri)/foto arhivă personală
Eram de acord cu cele spuse de Dan Cristea într-un interviu din Evenimentul zilei: „E bine ca un cronicar literar să îmbine cititul «noutăţilor», al actualităţii cu revenirea, din când în când, la marii clasici ai literaturii române şi universale. Altfel spus, cititul cu recititul”. În cărțile luidescopeream un Dan Cristea solar, sentimental, prelung-visătoriu, cu scormoniri alene în subtextul marilor cărţi. Îndrăgostitul de Grecia vorbeşte fără sfială de sentiment, emoţie, suflet, plâns, inimă, dar o face decupându-le sâmburele de lumină tăioasă într-o rafinată degustare intelectuală. Excelente divagările pe tema locuirii, a obârşiei, a apartenenţei la un loc, la o geografie, la o cultură. Ne-am întâlnit la Cluj sau la București, fiind amândoi membri ai juriilor Uniunii. Și ne-am înțeles bine.
Așadar, există și muriți care nu mor, căci vorbește/trăiește în numele lor opera.
C.C.: Cum vedeți viitorul USR? Ce previziuni puteți face, acum că și-a ales un nou președinte, care a fost de altfel mulți ani prim-vicepreședinte? În programul USR au intervenit schimbări? Sunt puncte la care ați renunțat pe parcurs, au apărut cerințe și imperative noi?
În spaţiul literaturii, oricât de polemice (războinice, etimologic) ar fi discuţiile, ele reformează, nu revoluţionează. E vorba mai ales de forme noi, rareori de întoarceri înapoi ori pe dos. Căci cultura are nevoie de trecut, de tot trecutul. E felul ei de a-şi procura un viitor.
Cum spuneam de curând, răspunzând unei anchete pe această temă, și reiau aici, lucrul cel mai important de constatat este că schimbarea a avut loc calm și firesc. Oricât de dureroasă și plină de urmări e dispariția lui Nicolae Manolescu, e de recunoscut imediat că Uniunea Scriitorilor a crescut mereu și a încercat să-și adapteze viața la schimbările majore din lume și societate încă de la înființarea ei în 1908. Rolul unui președinte e mare, firește, dar el depinde de oamenii cu care lucrează, de „prestația” fiecărui scriitor în parte, în cele din urmă.
Răspunde Varujan Vosganian însuși la o întrebare asemănătoare într-un interviu din Libris (întrebat fiind de Adrian Lesenciuc): „Ca orice conservator, sunt adeptul unei evoluții organice. Îmi voi păstra colaboratorii din structura de execuție și din Consiliu, forul reprezentativ. Voi continua inițiativele de până acum, legate de galele și festivalurile literare, de susținerea revistelor literare și a vieții literare, în general. Dar Uniunea Scriitorilor trebuie să se modernizeze sub varii aspecte. De la prezența în rețelele de socializare și accesul la proiectele internaționale până la schimbarea piramidei vârstelor, în sensul încurajării accesului tinerei generații”.
Așadar, e vorba înainte de toate de continuitate, de eliminarea simptomelor de ruptură. Pe de altă parte, nici întinerirea Uniunii, nici eficiența unui program de traduceri din literatura română în limbi străine, nici ameliorarea imaginii și stării scriitorului român nu pot fi făcute de președinte, singur sau cu o echipă, fie ea oricât de bună. Totul depinde de cel puțin două condiții fundamentale: mai întâi, de calitatea scrisului propriu al fiecărui scriitor român, de recunoașterea pe care o poate obține el ca martor credibil și expresiv al vieții unui popor; apoi, de nivelul la care ajunge înțelegerea Statului că Literatura, Cultura sunt ingrediente esențiale ale identității naționale și că sprijinirea creației artistice va duce la o mai demnă și mai pregnantă prezență a României printre țările lumii de azi. L-am tot pomenit pe un norvegian, șef de departament cultural aflat în vizită la Filiala Cluj, care spunea că statul e dator să sprijine major cultura, chiar cu riscul ca metodele paternaliste ale guvernului să pară unora „comuniste”. Ei, norvegienii, înțeleg că șansa lor de a fi cunoscuți și recunoscuți e Cultura.
Nicolae Manolescu, Varujan Vosganian și poetul Gabriel Chifu la FestLit Cluj/foto arhivă Irina Petraș
Statutul a fost revizuit și îmbunătățit ținând seama și de opiniile membrilor. Poate fi consultat pe site-ul Uniunii (https://uniuneascriitorilor.ro/statut). E de spus, însă, imediat, că nicio Uniune de creatori nu va fi niciodată pe placul tuturor membrilor săi. Și nici nu trebuie să-și propună să fie. E utopic. Ea trebuie să fie organizația larg acceptată, în progres continuu, care apără cât mai bine drepturile scriitorilor gata să pună ei înșiși umărul la maibinele sperat. Constatam în urmă cu mulți ani (și lucrurile nu s-au schimbat între timp) că, așa cum l-am „citit” eu lucrând cu cei 300 de membri ai Filialei răspândiți în toată Transilvania, scriitorul român e orgolios până la umilinţă; nesigur şi copilăros până la neruşinată sfidare; mincinos (ficţionar?) senin obsedat de ADEVĂRURI; strângător cu drepturile şi risipitor cu datoriile; locuitor (genial, câteodată!) al limbii române tânjind recunoaşteri neapărat „străine”… Dacă ar putea fi surdinizate orgoliile și vanitățile (nu abolite, căci orgoliul și vanitatea intră în portretul oricărui creator), s-ar descoperi că statura în cetate a scriitorului de el depinde în primul rând.
C.C.: Cum vedeți literatura de pe rețelele sociale? Urmăriți/citiți la zi conturile scriitorilor, poeților, teoreticienilor/criticilor mai ales că au avut si au loc dezbateri de proporții, polemici, unele de anvergură, gen Valeriu Nicolae vs Bogdan Stănescu? Sunt scriitori exclusiv din online care sunt membri USR Cluj?
Deocamdată, potrivit Statutului, pentru a deveni membru depui un dosar care conține cărțile tale (tipărite!) și dovada bunei lor receptări critice. Deci, nu există la Cluj niciun membru admis pe baza scrisului său online. Deocamdată, dar lucrurile se mai pot schimba. Și se chiar schimbă, cu viteză amețitoare și nu întotdeauna spre bine.
În ce mă privește, sunt utilizatoare entuziastă de internet și folosesc toată informația pe care mi-o poate procura. Dar nu intru cu comentarii pe rețelele sociale, nici pe forumuri. Nu am timp. Discuţiile aprinse, amplele dezbateri, polemici, anchete pe teme de literatură sunt cât se poate de utile păstrării unui climat de interes pentru un teritoriu categoric ameninţat – lectura tradiţională. Dar am senzația că se consumă nepermis de mult spaţiu pentru polemici subţiratice şi hilare. Polemica este arta sau actul incitării la dispută ori controversă. Etimologia trimite la grecescul polemikos, războinic, de război, dar şi pus pe harţă, ostil. Se pare că, la rândul lui, acesta derivă din verbul pelemizein, a scutura. Polemica, în sens pur, scoate din lâncezeală, desprăfuieşte, face posibil noul şi mai binele. În sens mai puţin pur şi mai omenesc, e aproape întotdeauna vorba despre grupuri şi tabere: ele cred neclintit ceva din motive fără legătură obligatorie cu adevărul, care, pe cale de consecinţă, există mereu de ambele părţi, de toate părţile.
Am crezut că „era comunicării” va aduce armonia mondială, dar a adâncit singurătatea. Nici largul acces la informație n-a avut efectele scontate. Circulă o glumă pe net: „Înainte de apariția internetului, se credea că oamenii sunt stupizi din cauza lipsei de informație. Ei bine, n-a fost asta…”
Criticul Irina Petraș
C.C: Faceți-ne, vă rugăm, un top 10 al cărților apărute sub directoratul dvs: proză, poezie, teorie literară
Mai întâi, cărțile nu apar sub directoratul meu. Cred în continuare că Filiala clujeană nu are şi nici nu trebuie să aibă vreun amestec în proiectele individuale ale scriitorilor ca singurătăţi cu ritmuri, interese, aşteptări personale.
Apoi, nu-mi plac topurile, nu cred în ele. Pentru a stabili o ierarhie, apelezi la gradele de comparație. În viața de zi cu zi, superlativele absolute se împart rapid, pe negândite, sunt simplă formă de curtoazie (facebook-ul zumzăie de superlative suspendate). Superlativul relativ, în schimb, vrea cu orice preț să separe – el stabilește o relație cu ceilalți (cel mai din, dintre) doar pentru a o rupe, aruncând în umbră tot ce e în jur. Firește, are șanse infime să fie drept, căci nu e rezultatul unei evaluări serioase, responsabile, ci al uneia pripite și, în subtext, sfidătoare. Aparițiile editoriale sunt atât de multe, de diverse, de contradictorii și, deci, de incontrolabile, încât să-ți propui ample evaluări la zi și epurări e cel puțin o naivitate.
Cred că întâmpinarea e de luat mai ales în sensul ei pozitiv. Cronicile și recenziile la zi arată ce e bun, ce merită reținut din imensa producție de carte și asigură astfel zumzetul lecturilor, benefic vieții literare. Nu stabilirea de ierarhii e menirea dintâi și nici canonul, care, știm foarte bine, se face singur în timp și prin lucrarea a nenumărate acorduri fine ale receptării.
C.C: Care credeți că sunt personalitățile care sunt într-un con de umbră, decedați sau prea puțin receptați?
Nu cred că sunt uitate anume mari personalități. Dincolo de moda demolărilor abuzive și fără frunte din anii 90, care pare să se stingă încet, numele se retrag și ies din nou în față în funcție de lecturile proaspete de care au parte ori de revizuiri de atitudine. Valurile firești ale vremurilor, ale lecturilor, ale gustului. Nimic nou! Un mare scriitor nu poate fi împins cu totul în umbră și nici definitiv. Cititorii au fost mereu liberi.
C.C.: Care e cel mai spectaculos, valoros, debut sub directoratul dvs?
Din nou, nu despre directoratul meu e vorba. Dar i-am numărat mereu cu încântare pe cei cărora le-am sprijinit debutul în Colecția mea Akademos de la Editura Didactică și Pedagogică: Gheorghe Perian, Ştefan Borbély, Diana Adamek, Laura Pavel, Ion Maxim-Danciu, Mircea A. Diaconu… În Colecția tânărului scriitor pe care am coordonat-o la Filială, au debutat scriitori care „au confirmat”, cum se spune: Adrian Tudurachi, Magda Wächter, Adriana Teodorescu, Tatiana Dragomir, Andrei Simuț, Iulia Micu, Ligia Tudurachi.
C.C.: Există vreun autor care nu e în USR și regretați că nu e?
Nu. Calitatea de membru e urmarea unei opțiuni personale. Faci o meserie și crezi că e important să te alături breslei, să fii alături de oameni cu preocupări și interese asemănătoare. Chiar dacă meseria de scriitor nu e din păcate decât arareori una din care poți trăi. Poți fi scriitor mare și fără să fii membru al Uniunii. Tot așa cum membrii Uniunii nu sunt toți și automat scriitori de raftul întâi. Poți fi un meseriaș mai bun ori mai puțin bun, ca în orice breaslă.
Ești scriitor fiindcă te simți scriitor, iar scrisul ți se pare rostul tău pe lume. Uniunea îți acordă titlul de scriitor prin consensul unor critici literari (deloc feriți de subiectivitate în efortul lor de evaluare obiectivă). Dar încă nu-i destul pentru a cere susținere necondiționată din partea societății. E o învestitură nesigură, neacreditată până la capăt. Mai trebuie să dovedești „valoarea de întrebuințare” a scrisului tău. Să i se recunoască importanța pentru literatura și cultura română, pentru statura noastră identitară. Nu poți obține recunoaștere decât cu concursul cititorilor, al editurilor, al agenților literari, al sistemului. „Vast proiect!” Nimeni nu te poate face mare scriitor dacă nu ești.
C.C: Câte antologii ați realizat și în calitate de critic care ar fi sfaturile dvs: ce lipsește, ce poate fi îmbunătățit în critica autohtonă?
Dacă vă referiți la antologiile gândite și alcătuite pentru Filiala Cluj, acestea au un rost dublu: sunt urme ale vieții literare clujene care rămân (cum e și contul youtube, cu peste 200 de evenimente filmate: https://www.youtube.com/channel/UC3N0V3e55p8aRaA_HAVyo7A/videos); apoi asigură acel împreună la care am lucrat din 2005 încoace, asigurând sentimentul apartenenței și buna vecinătate (între coperțile unei antologii stau alături și scriitori care nu se iubesc neapărat). Ele sunt peste 30: Clujul literar. 1900-2005; marele almanah Cuvinte, Literatură tânără; albumul centenar O sută de ani de viaţă literară transilvană; Clujul din cuvinte; Starea prozei; Cartea mea fermecată; Varză à la Cluj; Ion Budai-Deleanu 250; Invitaţie la vers; Clujul din poveşti; Locuirea cu stil; Promenada scriitorilor; Viaţa literară la Cluj; Scriitori ai Transilvaniei. Dicţionar critic ilustrat; Rondul poeţilor; Lumina din cuvinte, Feminitate şi literatură; Transilvania din cuvinte; volumul aniversar 70 (Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor și Almanahul literar/Steaua); Istoriile literaturii române; Scriitorul și Lumea; Cartea cuvintelor-madlenă, Rondul scriitorilor; Autoportrete în oglindă; Petrecere cu stil; Lumea din cuvinte; Cartea cărților copilăriei (pot fi răsfoite pe site-ul: www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro, la secţiunea Editoriale).
Dacă e vorba despre culegerile mele de cronici și eseuri, despre cărțile de autor, sunt câteva zeci și ele (iată câteva titluri: Proza lui Camil Petrescu; Un veac de nemurire: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă; Ştiinţa morţii; Teoria literaturii – dicţionar-antologie; Panorama criticii literare româneşti. Dicţionar ilustrat, 1950-2000; Feminitatea limbii române. Genosanalize; Despre locuri şi locuire; Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi; Literatură română contemporană. O panoramă; Moartea la purtător. Stări şi cuvinte; Oglinda şi drumul. Prozatori contemporani; Vitraliul şi fereastra. Poeţi români contemporani; De veghe între cărţi; Viaţa mea de noapte. Fragmente onirice; Ochii minții; Efectul de crepuscul. Li se adaugă peste 30 de cărți traduse din engleză și franceză de autori precum Henry James, Marcel Moreau, Jacques de Decker, Jean-Luc Outers, Michel Haar, G.K. Chesterton, Philip Roth, Michel Lambert, Mac LinscottRicketts, Philippe Jones. Toate pot fi citite în pdf pe www.irinapetras.ro.
Irina Petraș și regretatul Nicolae Manolescu la un simpozion
Ca să existe, literatura are nevoie de scriitor și de cititor. Atât. Fără scriitor nu există cartea ca obiect de vorbe, iar fără cititor nu sunt actualizate latențele ei. Obiectul nu prinde viață. Literatura, scrisă și citită, înseamnă cunoaștere; ea produce gust, stil, așteptare înaltă. Dacă nu intervine critica de întâmpinare, dar există studiile critice, istoria critică și teoria literară, biografia literaturii și buna ei rânduială sunt asigurate. Critica de întâmpinare făcută onest și competent ar trebui să intermedieze o mai confortabilă preumblare a cititorului prin pădurea de simboluri. Dacă își ia rolul de cicerone în serios, se comportă ca un ghid de încredere, iar cititorul bifează disciplinat reperele sugerate. Dar să spun imediat că, deși viața e scurtă, iar cărțile sunt tot mai nenumărate, unui cititor nu-i strică nici rătăcirea pe cont propriu pe vreo străduță lăturalnică ori pe vreo fundătură. E o experiență necesară, de „colț al răului” care scoate la iveală mai pregnant binele.
Critica de întâmpinare nu a dispărut. Mai toate revistele au pagini cu recenzii, iar pe net forfota comentariilor la zi e și mai mare. Atâta doar că tu, criticul, nu mai ai nicio șansă să-ți propui evaluarea rapidă, la zi și credibilă, a întregii producții de carte. Astăzi, oricine își poate „comanda” o carte și, din păcate, mult prea des, oricine poate găsi apoi un „critic” care să-i scrie o recenzie „contra cost”. Evaluarea s-a diluat și s-a „democratizat” în asemenea măsură încât a dispărut ideea de instanță larg acceptată. Totuși, critica de întâmpinare se cuvine să-și îndeplinească menirea de a schița topuri oneste și lapidare pentru cititorii care, zic eu din nou, nu sunt o specie pe cale de dispariție. Pe coperta a patra a unei cărți englezești, un critic scria: „Dacă această carte nu e o capodoperă mă las de meserie!” Iată un simpatic model de lapidaritate critică!
C.C.: Ce părere aveți despre inteligența artificială? Este un aliat sau un adversar al literaturii?
Literatura, scrisă și citită, produce cunoaștere, pune în relație timpurile oamenilor, înlesnește conexiuni, limpezește; produce minți omenești în stare de veghe. Fără literatură, ne condamnăm la un vocabular minimal și uz de nivel zero al limbii și al minții. Literatura mai produce, însă, ceva: gust, stil, așteptare înaltă. Trecut prin literatura mare, nu mai poți înghiți supus produse de proastă calitate, nu mai poți accepta pasiv când IA îți oferă un text opac la metaforă, la subtext, la ritm și armonie, chiar corect fiind. De o corectitudine… politică, îmi vine să spun. IA poate fi de ajutor dacă nu-și pierde calitatea de instrument fabricat de om în folosul omului.
Optimist, Eco crede că: „Internetul ne-a readus în era alfabetică. Dacă ne-am crezut vreodată intrați în civilizaţia imaginii, computerul ne readuce în galaxia Gutenberg: acum toată lumea e nevoită să citească”. Dacă Școala va renunța la ideea stupidă a introducerii gândirii zero (Saramago), vreau să cred că simptomele sinucigașe vor dispărea. Performanțele tehnologice trebuie să-și păstreze legătura cu creierul care le-a creat, iar acesta poate deține controlul doar gândind cu mintea lui. Literatura, arta, am mai spus-o, înseamnă complexa, rafinata adaptare a omului la muritudine. Fără ele, moartea/ne-viul preia controlul.
Mulțumim!
