Am ratat startul TIFF, lipsind de la primele zile, dar luni am vrut neapărat să prind un film. În programul meu se încadra perfect „100 de anotimpuri”, filmul de debut al regizorului Giovanni Bucchieri, despre doi îndrăgostiți și cum timpul a trecut prin povestea lor. M-a atras tema, dar am fost puțin sceptică atunci când am văzut că va avea loc la Cinema Arta. Am observat de-a lungul anilor că filmele difuzate acolo nu rezonează neapărat cu mine.
Dar îmi doream foarte mult să văd un film! Să mă cuprindă și pe mine cu adevărat atmosfera TIFF, pe care nici n-am putut să o „prind din aer”, fiindcă am lipsit în ultimele zile din Cluj. Și ce film am văzut! De fapt, un semi-documentar despre iubire, singurărate, melancolie, luptele interioare pe care le duce zi de zi o persoană cu bipolaritate, nebunia artistică, reflexia trecului în viitor și multe altele care m-au lăsat copleșită și cu lacrimi în ochi.
Doi foști dansatori care erau îndrăgostiți în adolescență, care poate nici nu știau cu adevărat ce e dragostea sau o știau în cea mai pură formă a ei, și au împărțit cândva scena, duc acum vieți separate, pline de melancolie. Giovanni, un muzician care suferă de tulburare bipolară, își amintește de zilele lor glorioase proiectând pe perete o colecție de casete video. Louise, care a ajuns vedetă, regizează propria producție a ceea ce ea consideră a fi cea mai proastă piesă a lui Shakespeare, Romeo și Julieta. Regizor debutant, Giovanni Bucchieri încorporează imagini cu el însuși și cu actrița Louise Peterhoff în timpul iubirii lor tinere și pasionale, creând o melodramă expresivă care estompează linia dintre realitatea captivantă și viața grandioasă, dar singuratică a protagoniștilor.
„Uneori, când sunt acasă, îmi simt inima bătând cu putere. E ca și cum… Nu știu… Este incredibil că bate mereu. Nu pot să îmi dau seama de asta. Ceea ce e al naibii de uimitor e că bate în continuare. Nu se va opri niciodată. Inima mea nu se va opri niciodată”,
Cu acest citat începe și se termină filmul care, pendulând între trecut și prezent, ne poartă prin pași de dans printre amintiri, confesiuni, reflexii și fantezii, asemenea unor balerini profesioniști. Astfel, se conturază caracterul complex, dar dominat de bipolaritate, al unei persoane mai mult decât reale, Giovanni Bucchieri. Vedem imagini cu sinele mai tânăr ale lui Giovanni, proiectate asupra stării sale actuale care, în ciuda bolii pe care o suferă, trece prin diferite discipline artistice și se definește și redefinește iar și iar, ceea accentuează și mai tare caracterul puternic al personajului, cu o capacitate de reinventare extraordinară.
Filmul are rolul de a reprezenta tulburarea sa bipolară căreia, pe alocuri, i se oferă o perspectivă profundă, însă alteori tinde spre comic, ceea ce îi anulează din greutatea pe care și-ar fi dorit-o regizorul, iar aici se observă încă „mâna” care e abia la începutul formării în ceea ce privește regia.
Abordarea narativă este una dublă, împletindu-se luptele personajului principal cu repercusiunile șomajului și cu blocajul creativ, cu cele ale lui Louise, marea sa dragoste din tinerețe, care a ajuns o regizoare de teatru de succes.
Trecut și prezent. Doi tineri cu toată viața în față și doi adulți care se confruntă cu neajunsuri. În ciuda succesului profesional pe care Louise îl are, se lovește de carențe în viața personală: este divorțată și are o relație șubredă cu fiica sa. Deși puternic ancorată în prezent, Louise ajunge să se întoarcă în trecutul prin de speranță pe care l-a împărtășit cu Giovanni, reușind astfel să înceapă o relație mai sănătoasă cu fiica ei.
În final, prin intermediul secvențelor din tinerețe, cei doi îndrăgostiți se regăsesc în amintire, fără să se mai întâlnească vreodată și fără ca spectatorul să afle care a fost motivul despărțirii lor, deși, din câteva cadre scurte, s-ar putea deduce că bipolaritatea lui a dus la separarea lor.
