Marele regizor de teatru şi operă, Andrei Şerban, a primit ieri seară, la Teatrul Maghiar de Stat, premiul Vlaud Mugur II.
La Teatrul Maghiar de Stat Cluj, Andrei Şerban a pus în scenă trei spectacole apreciate atât de spectatori cât şi de publicul de specialitate: în anul 2007 a regizat spectacolul Unchiul Vania de A.P. Cehov, în 2010 Strigăte şi şoapte de Ingmar Bergman, iar în 2012 Hedda Gabler de Henrik Ibsen. Spectacolele „Unchiul Vania” şi „Strigăte şi şoapte” au obţinut Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol.
Consiliul artistic al teatrului i-a acordat Premiul Vlad Mugur lui Andrei Şerban, în anul 2010, pentru regia spectacolului „Strigăte şi şoapte”. Premiul este acordat artiştilor care nu sunt membrii ai Teatrului Maghiar de Stat Cluj, dar care prin creaţiile lor de excepţie au contribuit la realizarea obiectivelor artistice ale instituției.
Premiaţii stagiunilor precedente din cadrul programului „Premiaţii Vlad Mugur” vor primi cadou câte un obiect de artă semnat de Helmuth Stürmer.
Ca de obicei, întâlnirea cu Andrei Şerban a fost un regal de idei. Sala Studio a fost arhiplină de un public format din actori, regizori, jurnalişti, fani ai creaţiei lui Şerban. Conducerea Teatrului Maghiar, Tompa Gabor şi Viski Andras împreună cu actorii cu care Şerban a lucrat, i-au pregătit maestrului un cadou neaşteptat: un tort aniversar cu ocazia împlinrii a 70 de ani de către profesorul de la Columbia University.
Înainte însă de festivitate, circa 80 de minute, Şerban a discutat cu regizorii Tompa şi Visky, dar şi cu publicul despre creaţia sa, rolul teatrului, obsesiile sale, traseul său regizoral şi proiectele de viitor.
Clujulcultural.ro vă oferă o selecţie din dialogul cu Andrei Şerban:
Andrei Şerban despre faptul că nu montează Caragiale:
„Mie frică, de aceea nu m-am întors la Caragiale. Eu când mă uit ce nebunie e la televizor, ce monstruozitate, câtă prostie, ură, mediocritate, de ce să îl mai pun în scenă pe Caragiale. Toţi îi ştiu replicile pe de rost, e greu să mai râdem acum. Caragiale e atât de extraordinar! Îmi place mult mai mult să îl citesc decît să îl pun în scenă”.
Despre profesorat la Columbia University, SUA:
„Nu am crezut că o să fiu vreodată profesor. Interesul meu e să le predau studenţilor un meşteşug. Voi aici aţi avut o bază, pe vremea noastră se făcea carte serioasă. La Columbia vin studenţi pe care îi interesează doare diploma. Vor repede să fie vedete, să poate da un CV agentului şi gata. La noi, aici, pe vremuri era dragoste de carte. Acum, când te uiţi cine e profesor la UNATC te apucă jalea”
Despre teatru:
„E foarte foarte greu să lucrezi în teatru, nu mai înseamnă mare lucru, din păcate, şi în Occident, şi aici. E foarte greu pentru că a face teatru înseamnă să faci ceva care te face liber, te face sincer. Să atingi numai prin teatru o sinceritate pe care nu o ai nici măcar în faţa soţiei, iubitei. Ceva ce nu poţi să spui nici celui cu care trăieşti. Este foarte foarte greu de atins starea aceasta”
Despre raportul meşteşug-improvizaţie:
„Să faci improvizaţie este o chestie foarte preciză şi neaşteptată. Puţini, foarte puţini actori o reuşesc. E ceva de mare mare subtilitate”
Despre marile lui întâlniri:
Am fost un norocos. Ellan Stuart. E cu totul magic, un personaj uluitor. Apoi a fost Peter Brook. Brook e Brook, mi-a deschis alte realităţi, viziuni. Meryl Streep e genială. Nu ai ce să o înveţi. E genială. Nu mai poate reveni la teatru, mi-a spus că ar vrea dar nu mai poate. Aşa e cu actorii aceştia cu cariere aşa mari in film.
Despre tinerii actori de la Şcolile sale de vară:
Am căutat pe cei care sunt flămânzi de întrebări şi am văzut din mulţii candidaţi câţi de puţini sunt interesaţi. Atât de mult se pune rugina pe noi, sunt nite masinuţe vii pe care se pune rugina tinerii aceşti. M-au interesat cei care vor să se reînnoiască, să se redescopere.