Fascinația pentru miturile fondatoare și pentru profunzimile sufletului uman capătă o formă ritualică în spectacolul regizat de Ҫağlar Yiğitoğulları, inspirat de Epopeea lui Ghilgameș. Pe scena Teatrului Național Cluj, povestea semi-zeului din Uruk devine mai mult decât o relatare a unei civilizații uitate — este o meditație teatrală despre prietenie, dor, moarte și sens.
Spectacolul debutează abrupt, fără introduceri, cu un vis premonitoriu — un coșmar care frânge calmul sacru al începutului. Ghilgameș, rege și semi-zeu, „carne din carnea zeilor”, visează Urukul distrus. De aici pornește drumul lui inițiatic. Viziunea îl conduce spre întâlnirea cu Enkidu, „dușmanul născut în pădure”, dar în loc de înfruntare, Ghilgameș alege prietenia: „Nu am nevoie de un dușman, am nevoie de un camarad”. Replica, spusă cu o vulnerabilitate neașteptată, fixează temeiul spectacolului — o odisee afectivă, nu doar eroică.
Întregul univers scenic respiră Mesopotamia. Costume elaborate, în tonalități pământii, și proiecțiile video (cer înstelat, nori, păduri) semnate de Radu Daniel și Vasile Crăciun reușesc să evoce un Orient arhaic, mistic. Muzica lui Mihnea Blidariu învăluie acțiunea într-un lirism grav și misterios, întărind atmosfera ritualică a montării.
Una dintre cele mai memorabile apariții este cea a Dianei Ioana Licu în rolul lui Shamhat — amanta sacră, femeia care îl „îmblânzește” pe Enkidu prin seducție și inițiere în lume. Cu o voce tulburător de caldă și o prezență magnetică, Licu transformă scena seducției într-un moment hipnotic: șase zile și șapte nopți devin o eternitate a trecerii de la sălbăticie la umanitate. Nițu, în rolul lui Enkidu, livrează o compoziție rafinată, echilibrând grația omului civilizat cu instinctele rămase din animalitatea trecutului — scărpinatul, mârâitul, salivația sunt detalii gestuale care spun o poveste în sine.
De altfel, relația dintre Ghilgameș și Enkidu este nucleul afectiv al montării. Cei doi devin frați de sânge după un ritual condus de mama regelui, jucată de Anca Hanu. Într-o scenă de o frumusețe plastică aparte, lupta cu monstrul pădurii (jucat cu o prezență stranie de Cristian Rigman) prinde viață prin proiecțiile vizuale: crengi, frunze, aripi uriașe.
Sânziana Tarța strălucește în rolul dublu al zeiței Ishtar și al nemuritorului Utnapiștim. Ca Ishtar, Tarța aduce o feminitate dominatoare, seducătoare și răzbunătoare — o evoluție firească în cariera sa, după multiplele roluri de îndrăgostită visătoare. Ca Utnapiștim, este rece și împietrită de veacuri, o contrapondere perfectă la patosul lui Ghilgameș.
Totuși, montarea își pierde din intensitate în scenele lungi de doliu. Moartea lui Enkidu și jelirea lui de către Ghilgameș, deși esențiale tematic, sunt tratate cu un patos exagerat și prea întins în timp, ceea ce afectează ritmul spectacolului.
Finalul — căutarea florii nemuririi, simbol al speranței zadarnice și totodată al acceptării — închide cercul cu o notă de liniște metafizică. „Ghilgameș a îndeplinit misiunea, pentru că încă îi spunem povestea”, notează regizorul.
„Ghilgameș” nu este doar o readucere pe scenă a unui text impresionant, ci o încercare de a transforma mitul în emoție vie. Uneori ritualic, alteori teatral, spectacolul rămâne o pledoarie intensă pentru frumusețea prieteniei și pentru acceptarea morții ca parte integrantă a existenței.
scenariu de Ҫağlar Yiğitoğulları, inspirat de Epopeea lui Ghilgameș
traducere de Ramona Tripa
regia: Ҫağlar Yiğitoğulları
decorul: Ҫağlar Yiğitoğulları
costumele: Sânziana Tarța
muzica: Mihnea Blidariu
video: Radu Daniel
Distribuţia:
Mihnea Blidariu
Radu Dogaru
Anca Hanu
Diana-Ioana Licu
Mihai-Florian Nițu
Cristian Rigman
Sânziana Tarța
regia tehnică: Răzvan Pojonie
lumini: Mădălina Mânzat
sonorizare: Marius Rusu
proiecţii video: Vasile Crăci
