80 de ani de la rebeliunea legionară din 21-24 ianuarie 1941

La începutul anului 1941 relaţiile dintre cele două grupări din interiorul guvernului naţional-legionar, respectiv gruparea antonesciană și Mișcarea Legionară, se înrăutăţiseră într-o asemenea măsură încât ruptura părea inevitabilă.

 

Agravarea situaţiei a fost determinată din nou de excesele înfăptuite de sinistra poliţie legionară. Deşi, în mod oficial, ea fusese dizolvată în urma asasinatelor din 27-28 noiembrie 1940 prin ordinul Ministerului de Interne nr. 4766 din 30 noiembrie 1940, totuşi actul normativ amintit anterior permitea rămânerea în cadrul organelor de poliţie a legionarilor încadraţi ca „funcţionari bugetari normali”. Dispoziţia Ministerului de Interne a fost dublată prin intermediul ordinului emis de Horia Sima la 2 decembrie 1940, adresat tuturor organizaţiilor legionare din ţară, care, stipula, de asemenea, integrarea în poliţia de stat a legionarilor „apţi şi capabili”. Aceste prevederi anulau, în fapt, scopul enunţat de autorităţi prin emiterea celor două ordine prezentate anterior, permiţând existenţa în continuare – în cadru legal – a poliţiei legionare. Iar urmările nu au întârziat să apară, autorităţile fiind practic inundate în primele zile ale noului an 1941 de un val de proteste şi plângeri ale victimelor percheziţiilor, descinderilor, confiscărilor de averi, maltratărilor etc., înfăptuite de poliţia legionară. Exasperat şi iritat de ineficienţa, respectiv lipsa de reacţie dovedite de autorităţi în identificarea vinovaţilor, Conducătorul statului a solicitat din nou la 5 ianuarie 1941 adoptarea unor măsuri ferme din partea Ministerului de Interne, arătând, totodată, într-o manieră neechivocă faptul că nu mai era dispus să tolereze abuzurile comise de legionari: „Este datoria forţei executive a Statului să reintroducă viaţa normală prin urmărirea şi pedepsirea vinovaţilor pe care toţi îi ştim, îi căutăm, dar sosim ca şi faimoşii carabinieri prea târziu. – afirma generalul Ion Antonescu – Opinia publică crede din această cauză, şi cu drept cuvânt, că este complicitate. Ori eu mă fac complice la toate actele mari, patriotice, dinamice ale Legiunii, dar nu pot patrona tâlhăriile şi nemerniciile unora din acei care poartă cămaşa verde numai pentru a o compromite şi pentru a mă compromite”.

 

Întrucât excesele au continuat, între Ion Antonescu şi Horia Sima a avut loc o nouă discuţie tensionată la 6 ianuarie 1941, în cursul căreia generalul i-a solicitat comandantului Legiunii curmarea abuzurilor, respectiv respectarea dispoziţiilor sale privitoare la menţinerea ordinii şi liniştii în ţară. Ca urmare a comportamentului sfidător adoptat de Horia Sima, acesta din urmă a fost pur şi simplu dat afară din biroul Conducătorului statului. Chiar dacă în urma medierii ministrului de Justiţie Mihai Antonescu s-a ajuns la o nouă împăcare, iar Horia Sima şi Alexandru Ghica au reînnoit promisiunile referitoare la „garantarea ordinii”, ambele părţi implicate în conflict erau conştiente de faptul că „împăcarea” era, de fapt, un armistiţiu, în aşteptarea inevitabilei confruntări finale.

 

În consecinţă, Conducătorul statului s-a decis să întreprindă un prim pas în direcţia clarificării situaţiei. La 9 ianuarie 1941 a solicitat ministrului plenipotenţiar german Wilhelm Fabricius să transmită la Berlin dorinţa sa de a efectua o vizită în Germania, în vederea discutării anumitor chestiuni de politică internă şi externă a României. Conducerea celui de-al III-lea Reich, informată cu privire la disensiunile Antonescu-Legiune, a decis să intervină în vederea medierii conflictului, invitându-i simultan pe Horia Sima şi generalul Ion Antonescu în Germania. Liderul Gărzii a declinat însă invitaţia. Oficial, Sima a invocat faptul că el şi Conducătorul statului nu pot lipsi concomitent din ţară, dar într-o convorbire ulterioară cu ministrul plenipotenţiar Wilhelm Fabricius a sugerat că „nu se consideră suficient de pregătit pentru a se prezenta în faţa Führerului”. Refuzul comandantului Mişcării Legionare de a se deplasa în Germania împreună cu Ion Antonescu avea şi alte motivaţii. Sima se temea că va împărtăşi soarta fostului ministru de Externe Mihail Sturdza, care, în cursul vizitei întreprinse la Berlin în 22-23 noiembrie 1940, a fost lăsat intenţionat de general în sala de aşteptare, acesta din urmă întrând singur în biroul în care se aflau Adolf Hitler şi Joachim von Ribbentrop. Insistenţa ministrului plenipotenţiar Wilhelm Fabricius de a-l convinge pe comandantul Legiunii să accepte invitaţia nu a făcut decât să întărească suspiciunile lui Horia Sima, acesta informând Forul Legionar că generalul Ion Antonescu şi ministrul plenipotenţiar german plănuiau umilirea sa publică. Prin urmare, Horia Sima a refuzat categoric să-l însoţească pe Conducătorul statului în Reich.

La 14 ianuarie 1941 generalul Ion Antonescu – însoţit de ministrul plenipotenţiar Wilhelm Fabricius – a plecat pe calea aerului spre Germania, întâlnirea cu Adolf Hitler desfăşurându-se chiar în aceeaşi zi. În cadrul convorbirii, generalul Antonescu a enumerat greşelile comise de Legiune, subliniind că era decis să ia asupra sa răspunderea guvernării şi să conducă „cu Legiunea, fără Legiune şi chiar împotriva Legiunii”. În replică, Führerul a arătat că relaţiile dintre România şi Germania nu erau condiţionate de existenţa „unei organizaţii române identice sau adoptate după partidul naţional-socialist”. Cu alte cuvinte, Berlinul nu punea preţ deosebit pe principiile ideologice, ci pe cele pragmatice. Hitler l-a chestionat inclusiv pe ministrul plenipotenţiar Wilhelm Fabricius cu privire la disensiunile dintre generalul Antonescu şi Horia Sima, cerându-i opinia. Diplomatul german a afirmat răspicat că „Sima nu era omul care să poată conduce o mişcare ca aceea a Gărzii de Fier. Sub conducerea lui, această mişcare nu putea avea succes şi fără îndoială ar compromite NSDAP-ul, dacă acesta ar intra în relaţii cu el”. Alea iacta est! La sfârşitul convorbirii, Hitler a rostit propoziţia care nu mai lăsa nici un fel de dubii în privinţa opţiunii germane, pecetluind astfel soarta Legiunii: „Dar, orice s-ar întâmpla, el, Führerul, este convins că Antonescu este singurul om capabil de a călăuzi destinele României”.

Generalul putea fi mulţumit de rezultatele vizitei: obţinuse în sfârşit mână liberă în problema Garzii. Conştient de importanţa planurilor militare ale celui de-al III-lea Reich, care reclamau stabilitate politică în România şi participarea armatei române la proiectata campanie împotriva URSS, Ion Antonescu a ştiut să valorifice aceste atuuri, întărind convingerea conducerii germane că era persoana cea mai potrivită pentru îndeplinirea sarcinilor trasate României. Revenit în ţară, Conducătorul statului a adoptat o atitudine intransigentă faţă de Legiune, dând de înţeles acesteia că se bucura de încrederea deplină din partea Germaniei naziste. Chiar a doua zi, el a adresat lui Horia Sima o scrisoare redactată în termeni duri, ce constituia un amplu rechizitoriu la adresa metodelor de guvernare adoptate de Gardă în cele aproape patru luni scurse de la accederea la putere: „Nu poate nega nici unul dintre dumneavoastră că, pornind de la aceleaşi convingeri şi temeri, am luptat, am propovăduit şi am făcut, la începutul instaurării regimului, eforturi aproape supraomeneşti pentru a face să înceteze dezordinea. Nu am reuşit să mă fac ascultat. Din contră, dezordinile s-au înmulţit şi s-au agravat ca acte de insubordonanţă în stat, comise de acei care, fiind numiţi de dv., se ştiu acoperiţi şi susţinuţi de dv. Într-adevăr, orice măsură de ordine pe care am luat-o nu a fost executată. Noţiunea disciplinei de stat a dispărut. Fiecare procedează cum vrea şi judecă cum vrea. Măsurile mele de restabilire a ordinii, în loc să fie considerate ca acte de salvare a autorităţii în stat, care lucrează pentru înscăunarea regimului, au fost şi sunt interpretate ca acte în contra legionarilor”. Scrisoarea se încheia cu avertismentul neechivoc: „Vreţi să mergeţi astfel înainte, mergeţi singuri, dar nu cu generalul Antonescu. El nu şi-a închiriat onoarea şi trecutul lui nepătat, cum un negustor închiriază sau vinde o firmă cu vad reputat. El a intrat în arena politică pentru a salva ţara, nu pentru a o duce, la un dezastru şi mai mare”. Deşi situaţia era deosebit de gravă pentru Gardă, circulau zvonuri – lansate probabil de cămăşile verzi – potrivit cărora călătoria efectuată de Conducătorul statului în Germania fusese un eşec şi legionarii se bucurau în continuare de sprijinul total al Reich-ului. Întrucât avertismentele generalului au fost şi de această dată ignorate de conducerea Gărzii de Fier, el a trecut la măsuri concrete, suprimând la 18 ianuarie 1940 instituţia comisarilor de românizare, ceea ce a fost perceput de cămăşile verzi ca un atac direct şi făţiş împotriva lor.

Rebeliunea

În această atmosferă tensionată, caracterizată prin pregătirea ambelor tabere în vederea confruntării finale, a fost nevoie doar de o singură scânteie pentru a provoca explozia. Aceasta s-a dovedit a fi asasinarea maiorului de Stat Major german Helmut Döring, şeful departamentului de transporturi din cadrul Misiunii Militare germane, împuşcat în faţa hotelului „Ambasador”. Mobilul atentatului nu a fost încă pe deplin elucidat. Cercetările întreprinse ulterior de autorităţile române şi germane au indicat posibile conexiuni ale autorului atentatului – cetăţeanul turc de origine greacă Demetrios (Dimissorialetri) Sarandos – cu serviciile secrete britanice. Este posibil ca atentatul să fi urmărit provocarea unui conflict între România şi Germania, care să atragă după sine intervenţia în forţă a celui de-al III-lea Reich în vederea ocupării ţării. Asasinatul a furnizat generalului pretextul pentru mult aşteptata răfuială cu ministrul de Interne Constantin Petrovicescu, care a fost a doua zi destituit, în locul său fiind numit generalul Dumitru Popescu.

 

Alarmat de aceste măsuri, Horia Sima a convocat şefii Legiunii, în urma consultărilor hotărându-se organizarea unei demonstraţii şi redactarea unui apel prin care se solicita revocarea dispoziţiei referitoare la demiterea ministrului de Interne, îndepărtarea „elementelor satanice” Alexandru Rioşanu (subsecretar de stat în cadrul Ministerului de Interne) şi Eugen Cristescu-directorul Serviciului Special de Informații (SSI), respectiv formarea unui guvern legionar. Riposta şefului statului nu s-a lăsat mult timp aşteptată. El a destituit prefecţii legionari şi a ordonat, totodată, Armatei respectiv Jandarmeriei să asigure controlul celor mai importante instituţii publice. Întrucât legionarii au refuzat să evacueze clădirile ocupate, ciocnirile armate între gardişti şi forţele de ordine s-au extins la nivelul întregii ţări. În seara zilei de 21 ianuarie 1941 balanţa părea să încline de partea Gărzii, această impresie fiind întărită de atitudinea expectativă şi concesivă adoptată de şeful statului, interpretată de legionari ca o dovadă de slăbiciune. Situaţia a continuat să se deterioreze într-un ritm accentuat, criza atingând apogeul în ziua de 22 ianuarie 1941. Atât în capitală, cât şi în mai multe oraşe din provincie, au avut loc confruntări violente, soldate cu morţi şi răniţi, la care trebuie adăugate jafurile, tâlhăriile şi crimele comise de elementele declasate ale societăţii.?