Filmul ”Cravata galbenă” cu John Malkovich în rolul marelui dirijor român Sergiu Celibidachi, regizat de fiul acestuia, Serge Celibidachi, va intra în cinematografe în luna noiembrie, după o proiecție de gală la Sala Palatului din București.
Cravata Galbenă – Extraordina poveste a lui #SergiuCelibidache
Dintr-un colț al României, începe extraordinara poveste a unui copil cu un vis, care a cucerit lumea. Povestea lui Sergiu Celibidache. Este călătoria unui om care a refuzat orice compromis, de la copilăria sub un tată autoritar în România interbelică, până la anii de foamete și supraviețuire în Germania devastată de război. Un film despre curajul de a crede în ceea ce pare imposibil, despre prețul plătit pentru a rămâne neclintit într-o lume a compromisurilor. Despre iubire, adevăr, integritate și sacrificiu. Despre succesul care nu înseamnă nimic fără acceptarea și recunoașterea celor dragi. Și despre dorul de acasă care l-a însoțit mereu, oriunde s-ar fi aflat.
Un film despre geniu, sacrificiu și puterea unui vis.
În rolurile principale: John Malkovich, Miranda Richardson, Ben Schnetzer, Kate Phillips, Sean Bean, Anton Lesser, într-o producție filmată integral în România, alături de orchestre care au recreat concertele istorice ale lui Celibidache
Despre film și toată povestea producerii lui ne-a acordat un interviu regizorul Serge Celibidachi:
Clujul Cultural: Cum v-a venit ideea să faceți un film despre Sergiu Celibidache? Cum l-ați convins pe John Malkovich să accepte rolul principal?
Serge Celibidachi: Tătăl meu este o referință românească dar nu are nevoie de un piedestal, el e acolo. Vorbim de o poveste absolut extraordinară, gândiți-vă că a plecat cu un vis, să facă muzică în ciuda voinței părinților, mai ales a tatălui….
CC: Un tată autoritar…am înțeles…
SC: Da, a fost o ruptură totală…a plecat în Germania în 1936, a venit războiul și nu s-a mai întors niciodată, nu și-a mai văzut părinții niciodată. Era la Școala de Inalte studii muzicale, la Berlin, in 1938, apoi a fost chemat să predea acolo. A făcut acolo războiul, a făcut foamea acolo, tot ce a însemnat războiul. Apoi a fost promovat să conducă orchestra din Berlin. Am vrut să i se cunoască povestea si a durat ceva, am vrut sa facem un film profesionist, nu ne-am apucat până nu am avut banii pentru actori buni.
CC: Cât a fost bugetul filmului?
SC: 20 de milioane de euro.
CC: A fost dificil să angajați un actor de talia lui John Malkovich?
SC: Nu a fost ușor, a trebuit să trecem prin filtrul logistic, al unor agenți de film, apoi să-i placă scenariul. John știa cine e Celibidache și a acceptat ulteriorul rolul. Nimeni nu s-a asteptat în anturajul său să avem bugetul. Celibidache fiind un simbol național am vrut să am șansa să îl distribui și internațional, ca publicul să știe ce valori are România.
CC: E o producție românească?
SC: 100 la sută românească, cu bani de aici, cu echipă românească, extraordinară, de aici. Inclusiv Centrul Național al Cinematografiei ne-a finanțat. De la CNC a pornit tot și m-am întrebat dacă vom reuși să adunăm banii. Eu vreau să arăt o Românie frumoasă, să fac un film pentru public nu pentru festival.
CC: Cum a reușit Celibidache în lumea occidentală?
SC: Cu o inimă imensă, cu talent înnăscut, cu o disciplină și o lipsă de compromis totală. A fost foarte determinat și cu o mare ținută morală.
CC: Ce trebuie să știe românii despre Sergiu Celibidache?
SG: Că a fost un român care și-a păstrat cetățenia definitiv, că a fost apatrid în Franța, că și-a iubit țara, că a rămas român și a murit român.
CC: Ce relația a avut cu George Enescu?
SC: Se cunoșteau, se știau, nu au fost neapărat prieteni dar se știau.
CC: O ultimă întrebare. Ca fiu al lui Sergiu Celibidache, ca regizor al unui film despre ilustrul dvs. tată, ce sentimente vă încearcă, acum, la final de proiect cinematografic, știind că peste trei luni aveți premiera filmului?
SC: E foarte important pentru mine, ca să ”shareuiesc” această poveste extraordinară a tatălui meu, să inspire, să ne unim în jurul unei valori, mai ales acum când, vedeți, societatea e atât de polarizată. Aici vorbim de ceva ce ne poate face mândri de țara noastră, de un simbol ca Sergiu Celibidache.
CC: Vă mulțumesc!
Cine a fost Sergiu Celibidache
născut , Roman, România – d. , Nemours, Île-de-France, Franța) a fost un dirijor și compozitor român, membru de onoare al Academiei Române.
S-a născut la Roman. Tatăl, Demostene, de origine greacă (Celibidaki), născut în județul Covurlui (Galați), a fost ofițer de cavalerie, prefect al Iașului, și, începând cu 1922, ajutor de primar al aceluiași oraș, iar mama, Maria, născută Brăteanu, în Roman, a fost profesoară de chimie. La șase luni de la nașterea sa, familia Celibidache se mută la Iași. La vârsta de 4 ani, Sergiu Celibidache începe sa cânte la pian. A studiat matematica, filosofia și muzica în Iași, iar după despărțirea de familia sa își continuă studiile la București și Paris. Tatăl său se aștepta ca el să urmeze o carieră politică în România, dar în 1936 Celibidache s-a înscris la Hochschule für Musik (Academia de Muzică) din Berlin. A continuat cu studii doctorale la Universitatea Friedrich Wilhelm , unde a studiat metafizica cu Nicolai Hartmann, psihologia cu Eduard Spranger și muzicologia cu Arnold Schering și Georg Schünemann. A redactat o teză de doctorat despre Josquin des Prez și a obținut diploma în 1944. În timpul studiilor la Berlin, Celibidache a fost introdus în budismul Zen de către profesorul său Martin Steinke, iar budismul a influențat viziunea și activitatea sa. Într-un interviu din 1986, el spunea: „M-am născut creștin ortodox și am studiat filosofia, dar tot nu am putut găsi soluții pentru problemele mele. Prin Steinke am descoperit […] calea Zen. Tot ce pot spune este că fără Zen nu aș fi cunoscut acest principiu ciudat conform căruia începutul se află în sfârșit, iar sfârșitul în început. Muzica nu este altceva decât materializarea acestui principiu.
Abia sfârșite studiile, devine în 1945 dirijor pro tempore al faimoasei Orchestre Filarmonice din Berlin, întrucât directorul acesteia, Wilhelm Furtwängler, fusese suspendat din funcție, fiind suspectat de a fi colaborat cu regimul nazist. Până în 1952, când Furtwängler, reabilitat, redevine șef al orchestrei, Celibidache dirijează peste 400 concerte cu orchestra filarmonică din Berlin, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepțională exigență artistică, totuși nu totdeauna comod ca stil de dirijare pentru componenții orchestrei dirijate. Suferă o mare deziluzie când aceștia, în 1954, îl aleg pe Herbert von Karajan dirijor pe viață, ca succesor al lui Furtwängler. Nu a mai revenit la pupitrul Filarmonicii din Berlin decât peste 40 de ani, la invitația personală a lui Richard von Weizsäcker președintelui de atunci al Germaniei, ocazie cu care a dirijat Simfonia a 7-a a lui Anton Bruckner.
Varii pupitre și profesorat
Pentru un timp, nu mai are o funcție permanentă, fiind invitat cu regularitate la pupitrul unor renumite orchestre simfonice din America de Sud și europene: Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Națională din Paris (Franța), Orchestra Simfonică Radio din Stockholm (Suedia). Între 1960 și 1962 ține cursuri de perfecționare în arta dirijorală la Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), iar mai târziu la Fontainebleau (Franța) și la München (Germania) pentru tineri dirijori selecționați cu multă severitate.
Filarmonica din München
În 1979 primește funcția de director muzical general al orașului München și de dirijor permanent al orchestrei filarmonice din acest oraș. Sub conducerea sa, Filarmonica din München devine una din cele mai bune orchestre simfonice din lume.
Interpret al muzicii postromantice
Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii postromantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor: astfel, cu cât pasajul muzical era mai bogat și mai complex, cu atât tempo-ul devenea mai lent, un stil care dădea un efect deosebit în sala de concert. Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri.
Printre alte compoziții, Sergiu Celibidache este autorul unui impresionant Requiem, a patru simfonii și al unui Concert pentru pian și orchestră, rămase în cea mai mare parte inedite.
Pentru activitatea sa artistică, Sergiu Celibidache a primit diverse distincții, printre care se pot menționa, cetățean de onoare al orașului München (1992), membru de onoare al Academiei Române (1992), doctor honoris causa al Universității din Iași (1992), Ordinul Maximillian pentru Știință și Artă (Germania, 1993
Cu soția Ioana, o pictoriță română au avut un fiu, Serge Ioan Celibidachi (* 1968).
A murit la 14 august 1996, la reședința sa, o moară veche din comuna La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret (la 100 de kilometri de Paris). A fost îngropat în micuțul cimitir din localitate
