O lansare de carte atractivă a avut loc joi, 4 aprilie, la Cinema Arta, de la ora 18:00. Sala principală a cinematografului Arta a luat forma unui cabinet psihologic, odată cu prezentarea operei literare „Omul în portocaliu și alte povestiri terapeutice” a prof. dr. Doina Cosman.
Doina Cosman este profesor universitar de psihiatrie și sănătate mintală, fiind șef al Disciplinei de Psihologie Clinică a Universității de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca. Totodată, ea este șef al Clinicii de Psihiatrie III din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj.
Cosman are o bogată activitate publicistică, fiind autoare și coautoare a unor monografii, manuale, tratate de psihiatrie și sănatate mintală, precum și a unor articole științifice. Întrebată, însă, de către moderatorul evenimentului- Ovidiu Damian de la TVR Cluj, de ce i-a luat atât de mult timp să publice, aceasta a ezitat să răspundă:„… Da, am scris-o greu- în 3 ani- în contextul în care o carte științifică o scriu în 2”. Ea nu a vrut să vorbească despre carte în sine, ci despre realitatea cuprinsă în ea, și anume cei 45 de ani de psihiatrie, ani în care a dezvoltat o adevărată relație de tandrețe cu pacienții săi, povestea a 13 dintre aceștia a decis să le expună lumii. „Alianța terapeutică dintre cele două părți e descrisă de multe ori prea simplist, dar trebuie conștientizat că nu e o doar o vorbă în vânt”, subliniază autoarea.
„Să descoperim latura umană a specialiștilor în domeniul psihiatriei”- aceasta a fost deviza serii. În acest context, au fost prezenți și doi invitați: prof. dr. Aurora Szentagotai și prof. dr. Adrian Opre care au prezentat cartea. „ Aș zice că este o carte pentru minte, pentru inimă, pentru literatură”, afirmă doamna Aurora. Citind-o, ea a auzit nu doar vocea unui medic, ci și a unui scriitor. O lucrare cu mai multe substraturi: cel al descrierii cazurilor-foarte util pentru specialiști, dar și cel al punților din cadrul relațiilor medic-pacient.
Pe lângă aceasta, ea susține că lectura cărții i-a oferit un fel de „insight” în domeniu. În primul rând, în carte ea a găsit pe cineva care „face lumină” în singurătatea pacienților, care te face să conștientizezi că unicul mod de a o face e să stai acolo, alături, până îi înțelegi. La fel, cartea a servit ca imbold la reflecție asupra sutelor de moduri în care poate merge mintea noastră prost. Nu în cele din urmă a subliniat importanța lecturii pentru înțelegerea situației unui terapeut, îndeosebi când tratează cazurile de suicid, fiind vorba de anxietatea resimțită de specialiști și frica de a nu disturba fragilitatea pacienților.
Prof. dr. Adrian Opre susține că, din păcate, zona psihologiei e percepută ca una gri, dar cu toate acestea este de părere că lucrarea doamnei Doina Cosman accentuează ideea că dincolo de diagnostic se găsesc oameni. „ Cartea e o mărturie de autocunoaștere și dezvoltare bilaterală a autoarei”, mai adaugă el. Pe parcursul lecturii a observat multe aspecte notorii, printre care: paradigma ciclicității sau metafora podului. Mulți psihologi constată că până a construi poduri, oamenii ridică ziduri, din cauza naturii umane defensive. Astfel, el remarcă că și autoarea, în virtutea ei, a ridicat inițial ziduri, ca la un moment dat să decidă să construiască punți. Cum? Printr-un limbaj de înaltă accesibilitate, dar fără eludarea științificității. „Cartea nu e doar o reconceptualizare, ci un adevărat dialog cu noi- o psihoeducație a cititorilor”, afirmă, într-un final, Adrian Opre. Un rol dublu- asta joacă autoarea, conturând paradigma autodezvăluirii. Profită de pacienți pentru a se dezvălui cititorilor, pentru a se confesa: „… spune chiar ceva de dialogul său interior”. Firește, își și exprimă recunoștința față de ei, de încrederea lor: lui Mihăiță îi mulțumește pentru imboldul de a medita la condiția umană, lui Ștefan- pentru că îi reamintește de liberul arbitru și conștiință.
Singura moarte care poate fi prevenită… Așa i-a descris cineva suicidul doamnei Doina Cosman, și de atunci a hotărât să-i ajute pe cei care sunt ispitiți de tentative. A făcut-o sprijinind ONG-urile care luptau și în continuare o fac, ajungând astăzi Director General al Alianței Române de Prevenție a Suicidului. „ Eu individualizez fiecare client, privindu-i, totuși, pe toți cu același optimism terapeutic, care din câte am înțeles, e contagios.” Terapeutul trebuie să progreseze împreună cu pacientul care servește ca o hartă- pentru ambii, pe când terapeutul în sine e doar busola. „ E vorba de perspectiva normalității”, sugerează ea. Eu am încetat să-i mai privesc sau tratez ca pe bolnavi mintal, ci mai degrabă m-am impus să-i privesc ca oameni simpli, oameni cu nevoi speciale. Ei doar au un defect care trebuie privit ca oricare altul.
„Voi primi toată viața pastile?” e întrebarea cu care e bombardată de către pacienți autoarea. Vrea și tinde să creadă că e doar un episod, că tot durează o anumită perioadă, că va trece, pentru că:„ Noi, ca specialiști, trebuie să-i ajutăm pe oameni să înțeleagă că există motive de a trăi și că întotdeauna există speranță”. Astfel, singura dorință a autoarei este ca cititorii să se simte mai puternici în fața vicisitudinilor vieții după lectura cărții.
Text și foto Paula Măriuța, student, an 1, Jurnalism, UBB
