S-a stins Virgil Tănase – la Paris, după o lungă bătălie cu cancerul, purtată cu demnitate, informează criticul Paul Cernat.
”Ar fi împlinit, pe 16 iulie, 80 de ani. Am avut cu el o relație amicală specială – acum zece ani, l-am vizitat și la Paris. A fost un scriitor excelent, deloc facil, și un intelectual critic de stînga inaderent sub toate regimurile – comunist și postcomunist deopotrivă. La mijlocul anilor `60 a fost exmatriculat de la Litere (din 1970 s-a înscris la „regie de teatru”) pentru discuții „neprincipiale” despre Cioran, trimis să lucreze ca betonist în Galațiul natal; recrutat, prin șantaj, de poliția politică pentru a-l supraveghea pe Marcel Petrișor „defectează”, iar tentativa de a publica în Franța, clandestin, un roman îl transformă în „vecin” cu Paul Goma pe radarele represiunii. Onirist tîrziu din grupul Țepeneag (ajuns, iată, ultimul mohican!), a fost implicat la începutul anilor` 80 într-o operațiune rocambolescă, care a implicat un joc periculos (asumat) cu Securitatea și cu serviciile secrete franceze, încheiat cu expatrierea sa și cu anularea vizitei în România a președintelui Mitterand (episodul a fost relatat de VT cu mai multe ocazii – v. și vol. „Leapșa pe murite”). Debutul editorial a fost o… traducere din franceză: „Despre Racine” de Roland Barthes – cu „ultimul” Barthes își va da, în 1979, doctoratul în semiologia artei. Din 1999 a fost profesor la Internațional de Imagine și Sunet de la Paris. După exilare, a desfășurat în limba franceză o activitate prodigioasă de prozator experimental (artist versatil și inovativ), dramaturg (notabil), regizor, jurnalist, traducător și ulterior, la Gallimard, autor de (excelente) biografii romanțate despre mari scriitori și Sf. Francisc. Unele volume au fost rescrise chiar de el în română (ca în cazul lui Panait Istrati, dar cu alte instrumente); preferatele mele rămîn, între toate, amplul roman „Zoia” și „Apocalipsa unui adolescent de familie.” După 1990 a ocupat, o vreme, funcții de reprezentare externă care i-au adus și mulți inamici – volumul-dialog de acum cîțiva ani cu Simona Modreanu le recuperează într-un autoportret pasionant. În ultima vreme lucra la un roman scris direct în română: „Mersul trenurilor.” În ciuda bolii, era mereu activ, scria, venea mereu în țară pentru lansări, dezbateri la MNLR etc., ne întîlneam (cîndva) des, era un conviv atașant – un om cald și generos, curajos și modest, străin într-o cultură de oportuniști vanitoși. Un scriitor de reintegrat la vîrf și o personalitate dublu identitară față de care literatura noastră are, încă, unele restanțe. Ne va lipsi. Mie, cu siguranță, îmi va lipsi, ca un prieten mai vîrstnic.”, a mai scris Cernat.
Editura Junimea a informat că ”S-a dus dintre noi Virgil Tănase, poate ultimul oniric român, după ce s-a războit demn cu o boală grea. Pe 16 iulie ar fi făcut 80 de ani. Viața lui a fost un roman în sine: comuniștii l-au dat afară din facultate pentru că a vorbit despre Cioran, iar în 1975 pleacă din țară după ce primește un „pașaport pe care nu l-am solicitat” și se stabilește la Paris, unde își dă doctoratul cu Roland Barthes. Romancier experimental și regizor așijderea, dramaturg și jurnalist, de o mare versatilitate, traduce autori români și îi sprijină pe emigranți, iar ca urmare a pamfletului „Maiestatea sa Ceaușescu I, rege comunist”, Securitatea încearcă să-l asasineze, alături de Paul Goma. Volumele scrise în franceză și le rescrie în română (a se vedea și impresionanta listă de biografii scrise). A fost un adevărat reper al culturii române în Franța, cum putem observa într-un dialog pasionant cu Simon Modreanu, publicat în volum. Nu a mai prins să țină în mâini singurul său roman scris în limba română, apărut cu câteva zile mai înainte la Editura Junimea, „Mersul trenurilor”, dar a plecat mulțumit, știind ca e pe drum…
Odihnească-se în pace!
Simona Modreanu: „În ultimii trei ani, la Junimea, i-am publicat trei cărți și, cu ceva ani în urmă, încă una. Un dialog pe care l-am făcut cu dânsul și care se intitula Așa a fost să fie. Cărțile acestea sunt de dramaturgie, adaptări teatrale, comedii politice absolut savuroase toate, și toate vorbind despre ceea ce el numea înțărarea și dezțărarea, despre locurile memoriei, despre spațiile identitare, despre rupturile identitare și veșnica reîntoarcere la ele. Toate cărțile astea se leagă într-un fel. E un fel de Macondo balcanic, dacă putem spune așa. Un pelerinaj ficțional prin istoria cu I mare și prin istoria personală a lui lVirgil Tănase.
Unii critici l-au considerat înrudit cu suprarealismul, apropiat și de noul roman francez. Dar la Virgil Tănase, am considerat întotdeauna că onirismul acesta, așa cum l-au promovat el, Dumitru Țepeneag și ceilalți, era cu adevărat o trăire, nu un artefact literar. Era cu adevărat o inserție și o experiență existențială majoră.”
