Prin noul său film, „The Post”, cu doi actori mari protagoniști, Meryl Streep și Tom Hanks, dar nu numai ei, regizorul american Steven Spielberg se reconfirmă ca unul dintre cineaştii de peste Ocean, care au capacitatea de a face story din orice, de a reda autentic și emoționant o pagină importantă a jurnalismului mondial.
Plonjăm într-o lume a presei din anii 60, care acum, în epoca social media, este schimbată din temelii, e dispărută. Așa cum se știe, presa a suferit crunt din cauza crizei din 2009-2012, și nu prea și-a revenit de atunci. Mii de jurnaliști au fost dați afară, mari jurnale s-au închis, (în România 5 ziare naționale au murit), patronatele nu își mai permit redacții mari sau jurnaliști mulți. Tot peisajul mass media e complet schimbat iar redacțiile ca în „The Post”, se găsesc în România cel mult la București, poate nici acolo și doar rar, foarte rar, în județe. Mai există dar sunt tot mai rare. O specie pe cale de dispariție.
„The Post” este prescurtarea de la The Washington Post, numit de excepționalul redactor șef Ben Bradlee (Tom Hanks) „un mic ziar de provincie”, local, deși apărea în… capitala SUA. Aluzia e la concurentul The New York Times, altă citadelă a jurnalismului american.
Publicația newyorkeză pune mâna pe documente secrete ale Pentagonului care dovedesc că patru administrații consecutive culminând cu cea a lui Nixon, au mințit opinia publică cu privire la implicarea americană în războiul din Vietnam.
Dezvăluirile provoacă stupoare în opinia publică, dau naștere la proteste și fac ravagii în redacția concurentă de la „The Post” unde Bradley și reporterii din subordine asistă la loviturile de presă ale concurenței aproape neputincioși.
În paralel, proprietarea The Post, aristocratica Katharine Graham, interpretată magistral de Meryl Streep, face față cu greu listării la bursă a companiei, unde se luptă cu bancheri cinici, pe procente. Povestea se duce în paralel, eforturile editoriale ale lui Bradley ca să revină în joc, cu operațiunea de listare a bursei, într-o înlănțuire actoricească de mare nivel. Povestea are ritm, e ca un film de aventuri.
Când Curtea Supremă interzice NYTimes să mai scrie, Bradlee explodează de bucurie, dă ordin celui mai bun jurnalist de investigații al său să facă tot posibilul să preia subiectul, să pună mâna pe documentele secrete, ceea ce și reușeste.
The Washington Post, atât în semn de solidaritate dar și din concurență se alătură dezvăluirilor despre minciunile guvernului în cazul războiului din Vietnam. Dar cum….sursa documentelor era comună, un fost oficial care a văzut ororile războiului și eșecul lor asezonat cu minciunile oficiale, The Post este dat în judecată de guvern și amenințat, ca și ziar și companie editorare, cu falimentul dacă pierde procesul. Era o miză imensă, tradiția unei familii editoare de ziar, locurile de muncă, ziarul în sine.
Jocul actorilor este foarte bun. Tom Hanks în rolul lui Bradlee este un redactor șef profesionist, ghidat de principii, de etică jurnalistică în cel mai înalt grad, care se conduce după interesul public și în slujba publicului. Rezistă și se opune presiunii, guvernului (prin McNamara), bancherilor care amenință că nu mai fac subscripție la listarea la bursă și chiar cu proprietara Graham (care îi e prietenă) pe care o convinge că interesul public și rolul the watch dog al presei sunt mai importante decât orice. Că misiunea ziarului e să critice guvernul.
Filmul are schimburi de replici dure despre etica presei, poate mai puțin familiare publicului larg. Chestiuni etice dar date în ultimii ani la o parte, acum mai ales, în anii de propagandă și dezinformare pe care le trăim în era social media.
„De când a ajuns Guvernul să ne spune ce să scriem sau nu la The Post?”, îi spune apăsat Bradlee proprietarei „The Post”!
Disputa ei cu proprietara Graham atinge momente tensionate, în care cei doi își reproșează atitudinea prea apropiată față de unii politicieni. Iar unul din aceștia, cel care a comandat raportul dezvăluit inițial de concurenții de la NYTimes, secretarul de stat McNamara nu ezită să îi atragă atenția proprietarei că există riscul ca administrația Nixon să distrugă ziarul. Iar aversiunea lui Nixon față de ziar este ilustrată cu o scenă la final când acesta dă ordin ca ziariștii de la „The Post” să fie interziși la Casa Albă!
Dar cu Ben Bradlee aceste gen de amenințări nu ține! Anunțul acestuia, dat tipografilor, superb prin simplitatea lui, luată după o ședință ad hoc dar foarte tensionată, chia în timpul unei petreceri în casa proprietarei, Tipăriți!, cade ca o ghilotină pe administrația Nixon.
Imaginile cu tipografia printând dezvăluirile „The Post” sunt epice mai ales pentru un jurnalist old school. Acolo e o lume care chiar dacă mai există, (cea a presei print) pare la ani lumină. Ziarele curg pe rotativă, iau apoi drumul distribuției încărcate în camioanele companiei și au impact devastator la Casa Albă!
The New York Times și The Washington Post câștigă la Curtea Supremă. Conducerile editoriale și manageriale ies împreună pe treptele uriașe ale Curții, sunt aclamați cei de la Times în timp ce Bradlee, Graham și avocații se scurg prin mulțime, o altă imagine memorabilă a filmului.
Presa e despre interesul publicului, e în slujba lui. Presa nu e PR, nici măcar a guvernului. Presa e watch dog, pentru asta s-a creat.
Finalul cu incidentul din complexul Watergate, filmări preluate din alt celebru film, „Toți oamenii președintelui”, dedicat afacerii Watergate, sugerează celălalt mare succes al The Washington Post, seria de investigații timp de doi ani care a dus la demisia președintelui american Nixon, caz unic în istoria SUA.
„Acum, Katharine, nu mai suntem un ziar de provincie”, îi spune Bradlee acesteia înșiruind pe masă zeci de ediții locale care aveau monopol în zona lor, fiind deci profitabile, dar care au preluat dezvăluirile The Post!
The Post nu e un un alt film cu jurnaliști, ci un film important, mai ales în zilele noastre, unde armatele de troli, propaganda, si impactul social media au modificat tot peisajul media, inclusiv în SUA, sau mai ales acolo!
Un film care vorbește, cu parfum de epocă (e foarte bine filmat), de problemele etice din relația jurnalism-politică, jurnalism critic vs jurnalism cu agendă (propagandă politică și PR de orice fel), libertatea de expresie și limitele ei, eterna luptă dintre ziare pe piață și relația ziariști-patronat. Toate acestea pot produce limitarea actului jurnalistic, scăderea calității lui, sau invers, cu cât independența editorială și susținerea dată de un patronat care mizează pe misiunea publică a unei instituții media, vine și succesul acesteia.
Și al unei democrații reale, care fără presă independentă nu există.
Filmul este nominalizat la Oscar, Meryl Streep este a 23-a oară nominalizată la Oscar pentru cel mai bun rol feminin.
