Periodic, agențiile de presă din România – după modelul „suratelor” mai mari din Occident – publică cu mult entuziasm cele mai noi descoperiri făcute de NASA în domeniul observației planetelor aflate în afara sistemului nostru solar („exo-planete”), agenția spațială americană prioritizând, firește, căutarea unor corpuri cerești a căror structură chimică și poziție în raport cu „steaua-mamă” ar părea să indice posibilitatea existenței vieții.
Anul acesta, cea mai nouă candidată a devenit o planetă numită K2-18b, telescopul spațial James Webb descoperind în atmosfera acesteia existența unui compus chimic („sulfură de dimetil”) care, în cazul planetei Pământ, este produs preponderent prin intermediul unor procese biologice marine.
Descoperirea a alimentat imediat speculația că planeta aflată la 120 de ani lumină în constelația Leului ar putea fi o lume oceanică propice dezvoltării vieții acvatice, celelalte date inițiale indicând și o distanță și poziție similară cu cea a Pământului față de steaua sa, precum și temperaturi asemănătoare. Între timp, analizarea mai riguroasă a informațiilor a dus și la apariția unor interpretări alternative, unii oameni de știință fiind de părere că viața nu ar putea să se dezvolte în condițiile oferite de K2-18b.
Însă acesta este doar cel mai recent episod al unei lungi „telenovele”, NASA și mass-media prezentând, de-a lungul ultimului deceniu, o sumedenie de asemenea lumi îndepărtate, în general după același „scenariu”: dacă datele inițiale par să indice o planetă ce îndeplinește mai multe similitudini cu Pământul, ulterior, analizarea detaliată a informațiilor și apariția unor explicații alternative lasă statutul exo-planetei în cauză incert și speculativ.
Desigur, eforturile agenției spațiale americane de a găsi viață altundeva în imensa noastră galaxie sunt cât se poate de admirabile, și necesare științei. Însă, în definitiv….s-ar schimba oare în vreun mod semnificativ concepțiile și percepțiile existențiale ale oamenilor în eventualitatea descoperirii vieții în alte „cartiere” stelare din cosmos?
Istoria recentă ne spune că cel mai probabil, oamenii ar integra, cumva, chiar și o revelație științifică de magnitudinea respectivă în sistemul lor pre-existent de credințe și idei (mai ales cele religioase). Până la explorarea spațială a secolului XX se credea (atenție, cu sprijinul Bisericii) că planetele Sistemului Solar sunt populate la rândul lor de „oameni creați în imaginea perfectă a lui Dumnezeu”, pentru că ar fi o risipă enormă ca un spațiu cosmic atât de întins să fie, de fapt, lipsit de viață – „cea mai importantă și specială creație din univers a divinității”.
Când s-a descoperit faptul că lumi„ apropiate” precum Marte sau Venus sunt, de fapt, fie prea înghețate, fie prea fierbinți, fie prea ostile din alte puncte de vedere pentru a susține emergența vieții, și că aparent suntem singuri în acest colțișor de galaxie, s-a revenit la ideea că omul e o specie privilegiată de divinitate – singura de acest fel – și că lipsa existenței extratereștrilor ar confirma acest lucru.
Dar garantat, dacă NASA ar detecta în atmosfera unei planete îndepărtate orice amprentă chimică care să denote în mod clar existența vieții pe suprafața respectivului corp ceresc, s-ar reveni în anumite cercuri la mai vechea idee că locatarii săi trebuie să fie, în mod precis, la rândul lor „oameni creați în imaginea perfectă a lui Dumnezeu”. Iar cum distanța enormă între Pământ și acel corp ceresc ar face improbabilă orice verificare mai „de aproape” timp de cel puțin câteva zeci de mii de ani (cam atât ne-ar lua, cu tehnologia actuală, să ajungem aproape de obiecte cosmice aflate la „mica” distanță de 100-200 ani – lumină) creștinismul ar putea continua să își vadă liniștit de treabă în tot acel lung răstimp, susținând că doctrinele sale milenare sunt de fapt, ca înainte, perfect compatibile cu status quo-ul existențial și științific al epocii. Nu contează ce se descoperă, anumite segmente ale populației vor găsi mereu metode inovative pentru a integra cumva întorsătura evenimentelor în sistemul pre-existent de credințe și filosofii.
Îmi vine în minte un caz amuzant, de fapt tragicomic – când descoperirea fosilelor de dinozauri a luat amploare în America secolului XIX, iar vechimea de zeci, sute de milioane de ani a rămășițelor a confirmat faptul că mult-mai-scurta cronologie tradițională a lumii (așa cum fusese ea formulată de creștinism) era în realitate o fracțiune infimă din vârsta planetei Pământ, răspunsul unor instituții și grupări creștine a fost următorul: osemintele ar fi fost de fapt „falsuri”, create și „plantate” expre de „Diavol” în mai multe locații pentru a „induce oamenii în eroare” și pentru a-i „abate de la credință”!
Multe, multe lucruri vor pieri în viitorul apropiat, pe măsură ce „distanța” dintre noi și Univers va deveni una din ce în ce mai mică – dar concepțiile și orizonturile actuale ale oamenilor nu se vor număra prea curând printre ele…
articol realizat de Tudor-Marian Chicet
