Istoricul de artă și filosoful Erwin Kessler afirmă că, în timp ce într-o Românie eternă Eminescu rămâne geniul definitoriu, pentru o Românie actuală, cu aspirații globale, Brâncuși este un model apropiat de perfecțiune.
‘Cred că despre Brâncuși, în continuare, poate fi spus totul, cel puțin din perspectiva noastră, a românilor, și pentru noi mai ales. Nu știu dacă la nivel internațional mai poate fi spus mult în plus față de ceea ce s-a spus, dar la nivel național cred că, în continuare, Brâncuși este o problemă deschisă. De ce spun asta? Pentru că suntem în luna februarie, se apropie 19, ziua lui Brâncuși, însă a trecut luna ianuarie, 15, și a fost ziua lui Eminescu. Ziua lui Eminescu a devenit Ziua Națională a Culturii în România. Mă întrebam, vorbind despre Eminescu, un post-romantic de extracție germană, în comparație cu Brâncuși, un modernist de extracție franceză, mă gândeam care este cel mai bun model, dacă poate fi socotit așa, pentru cultura actuală, pe care o trăim. Și cred că asta este o întrebare pe care și-o poate pune oricine, pentru că, în ultimă instanță, odată cu Eminescu, avem încrederea într-o cultură a limbii, a logosului, a istoriei, o cultură a istoriei locale și a culturii noastre locale, scrise și vorbite’, a declarat Kessler, pentru AGERPRES.
La Brâncuși, spune criticul, vorbim de o modernitate anistorică, tipologică, nu cronologică.
‘El este, într-un anumit sens, atemporal în raport cu Eminescu, cel care este foarte temporal. Eminescu este un model al României care se caută pe sine, caută să se întruchipeze la sfârșit de secol XIX. Brâncuși este, din start, modelul altui tip de român, al românului care este deja ‘în străinătăți’ și încă de la început, într-un fel, se structurează ca un român global. Eminescu este un român local, care definește și este definitoriu pentru națiune și pentru limbă, Brâncuși este un român care se desprinde sau proiectează într-o altă direcție românitatea sa, spre global. El este concentrat, este spre abstract, spre arhetip, pe când Eminescu este spre local, spre discursiv și, într-un fel, adesea, spre anecdotic. Știm foarte bine și producția sa în presă ș.a.m.d. Sunt două modele pe care le văd nu numai distincte, ci și, în mare măsură, opuse, dar amândouă ni se adresează nouă românilor de acum’, afirmă Erwin Kessler.
Potrivit istoricului de artă, Brâncuși a constituit ‘un model de remodernizare’ în anii ’60, când a creat epigoni.
‘Brâncuși a fost un handicap pentru tinerii sculptori, dar pentru cei care acum sunt deja bătrâni sau care, mulți dintre ei, nu mai sunt. A fost un handicap pentru că el a fost redescoperit și, oarecum, reimpus în anii ’60, când a fost din nou acceptat și promovat. A fost Simpozionul internațional Brâncuși, se știe, de la București, care, practic, a fost un impuls hotărâtor pentru remodernizarea discursului și în artă și în teoria artei sau în istoria și teoria artei noastre. Din momentul acela, Brâncuși a fost un model de remodernizare și a fost atât de bine însușit încât, ca și alte modele de felul acesta, a creat, preponderent, epigoni. Există brâncușianism cât încape de la Apostu (sculptorul George Apostu – n.r.) și Maitec (sculptorul Ovidiu Maitec – n.r.) până la Zidaru (sculptorul Marian Zidaru – n.r.) și așa mai departe. Există brâncușianism intens’, a spus criticul.
Erwin Kessler este de părere că ‘nu prea ne întâlnim’ cu Brâncuși în arta contemporană românească.
‘Suntem conștienți că trăim sub o zodie culturală în care sculptura, cel puțin la noi, în România, înseamnă foarte puțin, adică are o relevanță și o greutate în piața artistică tot mai scăzută. În general, se fac obiecte, instalații, lucruri care sunt desfăcute în spațiu, sunt destructurate. Brâncuși este un mare maestru al structurării, al formei închise nu al formei deschise, este un tip de discurs modernist, nu avangardist. Ori, arta care se practică și este învățată, mă rog, este predată, în sensul chiar didactic uneori și alteori chiar ca eliberare sau libertate – dar și libertatea are, într-un fel, o nouă didactică. Și atunci când are bibliografie, această artă din școlile noastre, răspândită în rândul tineretului artistic actual, nu este de acest tip, de formă închisă, perfectă, absolută, care, normal, are marca genialității’, a arătat el.
Dimpotrivă, după cum explică istoricul de artă, producția actuală, atunci când are de-a face cu sculptura, este mai degrabă obiect sau instalație și are de-a face cu ‘des-facerea, nu cu facerea formei’.
‘Are de-a face cu un fel de libertate în care tendința spre perfecțiune, spre absolut e văzută ca o cenzură la adresa libertății. Și atunci nu prea ne întâlnim cu Brâncuși în arta contemporană. Sigur că există artiști – de la Teodor Graur până la Vlad Nancă – ce se folosesc de Brâncuși și de forme pseudo-brâncușiene pentru a face subversiune. Nu pentru a-l submina pe Brâncuși, ci pentru a face subversiune față de modelul hegemonic al artei moderniste. Da, asta este adevărat. Există și această tendință, dar ea nu face parte din creația de sculptură. Ei nu sunt sculptori. Ei se folosesc de sculptură pentru a face o artă conceptualistă, critică și, până la urmă, ‘demistificatoare’, între ghilimele, pentru miturile pe care noi, uneori, le luăm, tale quale, necritic’, a subliniat Erwin Kessler.
Întrebat despre ‘dorul de casă, de România’ care reiese din corespondența lui Brâncuși, Kessler a afirmat că acesta ‘își rezolva’ dorul de casă cam la fel cum fac mulți dintre românii de acum.
‘Avea un cerc de apropiați, în care erau doi – trei români, dintre cei care erau foarte apropiați și aproape într-o relație ancilară, știm foarte bine Natalia Dumitrescu (Natalia Dumitresco, pictoriță avangardistă, stabilită în Franța – n.r.) și Istrati (pictorul avangardist Alexandre Istrati – n.r.), dar existau și creatori care îl frecventau, români, de la Victor Brauner la Ilarie Voronca, artiști cu care nu împărtășea neapărat o estetică, dar împărtășea o românitate, care mergea de la mămăligă, pe care o făcea el, și cocoșei fripți cu mujdei până la muzică oltenească, doine și înregistrările pe care le avea el pe discuri, care acum se află în Colecția Centre Pompidou (Centrul Georges Pompidou – n.r.)’, a spus criticul.
Erwin Kessler consideră că într-o Românie eternă Eminescu rămâne ‘geniul definitoriu’, dar pentru o Românie actuală, cu aspirații globale, Brâncuși este, de departe, ‘un model apropiat de perfecțiune’.
‘Reușita lui a fost extraordinară, atât formală, cât și socială. Brâncuși s-a impus în istoria artei în mare măsură prin știința sa de a se impune printre contemporanii săi. Brâncuși nu a fost cum se spune acum ‘un loser’. Dimpotrivă, a fost de la început un bun știutor al mecanismelor sociale de promovare, de autopromovare în artă’, a precizat istoricul Erwin Kessler.
***
În fiecare an, pe data de 19 februarie este marcată Ziua Brâncuși, data la care s-a născut marele sculptor român (19 februarie 1876), personalitate marcantă în mișcarea artistică a secolului al XX-lea, a cărui contribuție la revoluționarea viziunii și a limbajului în arta de după 1900 a devenit emblematică, prefigurând Modernismul. Autor al unei opere impresionante, de o mare complexitate tematică, lucrările sale se află, astăzi, printre marile creații artistice ale lumii.
