Un interviu cu istoricii Marius Turda și Ferenc Laczó, publicat inițial în limba maghiară în Mérce, la 4 iunie 2020, și în limba engleză în New Eastern Europe, pe 25 iunie 2020.
Clujul Cultural consideră interviul extrem de interesat, actual și important pentru istoria Transilvaniei și României.
Îl redăm integral:
Așa cum era de așteptat, aniversarea a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon a fost înconjurată de conflicte și a dezvăluit câteva diviziuni politice adânc înrădăcinate. Dincolo de temerile reînnoite cu privire la revigorarea revizionismului maghiar, a existat, de asemenea, o cerere provenită dinspre stânga maghiară de a reexamina felul în care s-a destrămat Imperiului Austro-Ungar. Semnarea Tratatului de pace de la Trianon în 1920 are implicații care depășesc cu mult cazul Ungariei: tratatele de pace care au fost semnate în suburbiile Parisului la finalul primului război mondial au remodelat relațiile de putere din regiune. Puterile învingătoare au promovat mituri ideologice despre Trianon la fel cum, Ungaria, la rândul ei, a promovat un mit specific.
La împlinirii a 100 de ani de la semnarea tratatului, Mérce a realizat un interviu cu Marius Turda, profesor la Universitatea Oxford Brookes (Marea Britanie) și cu Ferenc Laczó, conferențiar la Universitatea Maastricht (Olanda), ambii experți în istoria Ungariei și a Europei Centrale și de Est. Interviul redă semnificația a ceea ce s-a întâmplat acum o sută de ani și analizează puterea miturilor.
Mérce: A 100-a aniversare a Tratatului de Pace de la Trianon a devenit un eveniment semnificativ în Ungaria. De la instituirea regimului Orbán, comemorările s-au concentrat în jurul datei de 4 iunie, data semnării tratatului. Cum și de ce a venit Trianon să înlocuiască memoria întemeierii primei republici maghiare în 1918?
Ferenc Laczó: În Ungaria a existat o voință politică de a rescrie memoria republicii din 1918 încă din momentul semnării tratatului de pace. Căderea Republicii Sfaturilor, care fusese angajată în războaiele paralele de apărare național-teritorială în 1919, a fost urmată de o restaurare destul de aparte. Regatul fusese restaurat simbolic când Miklós Horthy a fost ales Regent al Ungariei dar noul stat independent nu mai avea, dincolo de un rege propriu-zis nici o bună parte din teritoriul fostului Regat. Cu alte cuvinte, cei care au venit la putere în 1919-1920 – și care, în mod ironic, au făcut acest lucru cu sprijinul puterilor Antantei, în special al Franței – au promovat un plan de restaurare axat pe trecut: ei căutau modalități de a-și atinge scopul dincolo de simpla expansiune teritorială.
Astfel, spre deosebire de exemplu Republicii Austriece, care a declarat o ruptură clară cu monarhia austro-ungară și care a pus bazele unui nou început, cultura politică dominantă a Ungariei a continuat să folosească multe din preferințele stilistice ale defunctului imperiu. Acest Regat fără Rege nu urmărea să restabilească imperiul multietnic cu centrul la Viena, ci doar Regatul Sfântului Ștefan, cu granițele ce ar fi existat timp de o mie de ani. Trebuie menționat că aceasta era o ambiție larg împărtășită la acea vreme – reamintesc doar cazurile Germaniei și Italiei, însă și ale altor imperii cu nuclee naționale din Europa de Vest ce se încadrează în acest tipar mai larg. Este adevărat că revizioniștii maghiari au formulat obiective mai realiste decât restaurarea teritorială completă, după cum este corect să afirmăm că și obiectivele lor mai modeste erau legate de ideile de superioritate națională.
Pe măsură ce scopul revizuirii frontierelor a înlocuit accentul pus pe lupta pentru o independență deja realizată, republica din 1918 a fost transformată într-un țap ispășitor. Altfel spus, ca și cum talentele politice destul de modeste ale lui Mihály Károlyi – un politician independent care fusese la putere doar câteva luni, într-o perioadă în care așa-numitele naționalități erau deja în plin proces de secesiune – ar fi anulat aproape sigur visele imperiale maghiare. Cu siguranță a existat o motivație politică importantă în spatele acestei învinovățiri, dar am putea observa aici și o reacție psihologică ce ținea de protejarea imaginii de sine și de simțul valorii de sine; în cele din urmă, oponenții cei mai înverșunați ai păcii au fost aduși la putere de către acele puteri pe care le supăraseră cel mai mult și, mai ales de către România, acea țară care câștigase cel mai întins teritoriu din Ungaria la sfârșitul primului război mondial. Acești doi factori trebuie să fi jucat un rol decisiv pentru a-i face pe susținătorii de dreapta ai restaurației să vină cu o istorie alternativă: au ales să considere scurtul regim din 1918 și Republica Sfaturilor din 1919 drept principalii vinovați ai nedreptăților tratatului de pace.
Prăbușirea statului și dizolvarea ordinii la sfârșitul primului război mondial, diversele ocupații și pierderi teritoriale, polarizarea politică și întărirea radicalismului de dreapta au fost practic procese simultane care s-au potențat reciproc între 1918 și 1920. Dreapta autoritară a dus la ceea ce s-a numit regimul Horthy în Ungaria, care milita pentru unitatea națională și denunța totodată „dușmanii interni” de stânga dar și pe mulți liberali. În același timp, reprezentanții liberalismului maghiar și ai stângii s-au opus păcii și consecințelor acesteia – chiar dacă regretele și scopurile lor aveau interese diferite de cele ale dreptei autoritare.
Marius Turda: Aș dori să adaug doar câteva scurte adăugiri la ce a spus colegul meu. Cultura politică maghiară de acum – mult mai naționalistă acum decât a fost în urmă cu douăzeci de ani – a construit un edificiu simbolic mai puternic în jurul anului 1920 și a Tratatului de la Trianon, decât în jurul anului 1918 și a primei republici democrate a lui Mihály Károlyi. Tratatul de la Trianon oferă, așa cum a înțeles foarte bine Viktor Orbán, modalitatea de a discuta despre măreția din trecut a Ungariei. Comemorarea Tratatului de la Trianon oferă astfel posibilitatea de a transforma un coșmar istoric într-un vis, iar națiunile se hrănesc cu vise.
În noiembrie 1918, Ungaria a fost proclamată republică populară și mulți, inclusiv Mihály Károlyi și Oszkár Jászi, au gândit-o ca pe o nouă comunitate politică care să cuprindă toate popoarele Ungariei, în timp ce în mod clar românii, sârbii, slovacii și croații credeau altfel. Toate statele succesoare sărbătoresc anul 1918 ca fiind momentul lor de unificare națională, lăsând anul 1920 Ungariei, țară care l-a transformat în referința centrală a mitologiei naționale și a statului maghiar de la începutul secolului XXI.
Mérce: În România, 1 decembrie a fost stabilită ca data celebrării unificării naționale, care se referă într-adevăr la cele întâmplate în 1918. Cum este privit războiul maghiar-român care a urmat și cum este amintit anul 1920? Sunt ele considerate şi în România ca momente de cotitură ?
MT: Războiul româno-ungar din 1919 și ocuparea de către trupele române a Budapestei nu au fost uitate. Imaginile acelui război circulă pe larg, alături de fanteziile dreptei românești despre justețea ocupării Budapestei. Din punct de vedere istoriografic însă, întregul episod este mai mult trecut cu vederea decât discutat și analizat serios. Trebuie amintit totuși că în ultima perioadă au existat încercări de a remedia acest lucru, cum este cea făcută de Manuel Mireanu, de exemplu. De asemenea, în 2009, a fost organizată la București o expoziție care prezenta războiul publicului larg. Narațiunea expoziției s-a concentrat pe anticomunism și pe realizările României în zdrobirea apariției bolșevismului în Europa Centrală și, eventual, și mai departe. Atât 1919 cât și 1920 sunt, totuși, văzute drept confirmări ale lui 1918. Prin eliminarea referințelor la războiul româno-ungar din 1919, precum și la rolul jucat de Antantă în utilizarea României ca bastion împotriva comunismului maghiar, realizările care au urmat sfârșitului Primul Război Mondial sunt văzute ca un proces continuu și neîntrerupt. El face parte, alături de alte interpretări similare, din narațiunea teleologică a construirii națiunii.
Mi se pare că 1918 și 1920 sunt doi stâlpi ai unui pod, atât real cât și simbolic, ce separă narațiunile istorice românești și maghiare. Nu există, dinspre ambele părți, multe încercări de a traversa acest pod, dar în cele din urmă o reconciliere istorică adecvată dacă s-ar întâmpla ar presupune nu numai circulația liberă pe pod din ambele direcții, ci mai ales dărâmarea lui totală.
FL: Este într-adevăr remarcabil cât de puțină atenție a fost dedicată războiului din 1919 în Ungaria. Atenția științifică a început să crească doar în ultimii ani. Trauma dreptei naționaliste – sentimentul de nedreptate și umilință – ar deveni probabil mai acută doar dacă s-ar aminti mai mult ocupația militară românească. Însă nu se întâmplă prea des.
Cred că nu este deloc greșit să ne amintim de secolul trecut ca un secol în care un război devastator, oarecum surprinzător, între Ungaria și România, nu a reușit să se materializeze. În contextul certurilor naționaliste prelungite, poate fi perceput ca o ironie a sorții faptul că ambele narațiuni naționale întâmpină dificultăți în efortul lor de a integra cu adevărat această excepție, cea mai semnificativă, adică războiul dintre ele din anul 1919.
Din punctul de vedere al cercetării istorice, acest lucru pare într-adevăr anormal. În ceea ce privește politica memoriei, probabil că ar trebui să o considerăm norocoasă: mă tem că polemicile din jurul acestui război și violența care îl însoțesc ar fi mult mai dure și mult mai contraproductive decât polemicile naționaliste pe care le vedem astăzi în jurul zilei de 4 iunie și a Tratatului de la Trianon.
Mérce: Perioada anterioară anului 1914 pare să fie amintită semnificativ diferit în Ungaria față de alte state. Istoriografia maghiară tinde să se refere la deceniile anterioare anului 1914 ca o epocă liberală, în timp ce istoriografia română preferă să sublinieze opresiunea națională atunci când discută despre aceeași perioadă. Cum au apărut aceste imagini și ce le-a făcut atât de puternice în contextele respective?
FL: Susținătorii mai puțin radicali ai regimului autoritar de dreapta din Ungaria au preferat să se considere adepți ai unei convingeri creștin-naționale. Într-adevăr, pe de o parte regimul lui Horthy a urmărit păstrarea în diferite zone a anumitor condiții de dinainte de 1914 – gândiți-vă la drepturile de vot restrânse sau la refuzul de a implementa o reformă funciară semnificativă. Pe de altă parte însă, același regim a urmărit să se distanțeze de liberalismul acelor ani. Cei de dreapta condamnau liberalismul Imperiului Austro-Ungar, găsindu-l direct responsabil pentru soarta Ungariei la Trianon. Potrivit unui astfel de raționament național-autoritar, naționalităților Ungariei li s-au acordat drepturi în loc de a fi asimilate, iare ele au „continuat să abuzeze de aceste drepturi pentru propriile lor interese”.
Această interpretare a „drumului către Trianon” a avut consecințe grele în anii celui de-al doilea război mondial, așa-numiții ani de re-anexare maghiară. Atunci, orice plan de integrare semnificativă a minorităților naționale aflate în Ungaria între 1938 și 1941 a fost anulat de suspiciune, discriminare și violență. Ambiția maghiară de a schimba granițele conținea un nucleu rațional care ar fi putut eventual obține un sprijin consensual, cu toate acestea însă statul maghiar s-a extins dincolo de granițele sale etnice. Aș mai spune că regimul autoritar de dreapta a devenit complice la practicile dintre 1938 și 1945, aceleași, de fapt, pentru care își criticase rivalii după 1920.
Pentru a răspunde la a doua parte a întrebării, opresiunea națională din Imperiul Habsburgic a fost criticată în primul rând de către liberalii naționali care se opuneau atât centralizării imperiale, cât și germanizării lingvistice. În cazul Ungariei, rădăcinile unei astfel de rezistențe se întind până în anii 1780, deceniul conducerii lui Iosif al II-lea. Același topos a fost folosit și de social-democrații ale căror modele de reformă înfățișau frecvent Imperiul ca Völkerkerker, o închisoare de națiuni.
Mulți văd Imperiul Austro-Ungar ca un spațiu multicultural cu o ordine juridică destul de fiabilă care, în anumite privințe, a fost un precursor al actualelor aranjamente ale UE. Cred că o evaluare istorică realistă trebuie să reflecte dualitatea dintre un stat liberal și opresiunea națională, mai ales când vine vorba despre Regatul Ungariei după anul 1867. Statul liberal maghiar, care a apărut în urma compromisului din acel an, a avut drept scop protejarea drepturilor supușilor săi și a fost, de asemenea, un agent al construirii națiunii maghiare. Aceasta din urmă implica, ceea ce este foarte important, planuri de asimilare a naționalităților care constituiau aproximativ jumătate din populația Regatului.
Deceniile sub Imperiul Austro-Ungar sunt cunoscute ca perioada în care naționalismul european a suferit o uriașă transformare. În timp ce la mijlocul secolului naționaliștii liberali erau încă predominanți între cei care propagau cauza națională și tindeau să creadă în cauza comună a tuturor naționaliștilor, adică eliberarea națională, naționaliștii de la 1900 s-au bazat pe puterea instituțiilor statului pentru a încerca să-și îndoctrineze semenii și să-i asimileze sau chiar să suprime alte grupuri naționale care trăiau în ceea ce era considerat teritoriul lor exclusiv. Semnificația politică și funcția naționalismului s-au schimbat în Europa chiar înainte de Primul Război Mondial – un proces de transformare pe care maghiarii l-au perceput și l-au luat în serios mult mai puțin decât membrii diferitelor naționalități ale Regatului, și asta deoarece nu au fost afectați direct de acesta.
Merită adăugat că atunci când vine vorba de regiunea noastră, echilibrul dintre construirea națiunii și principiile liberale de bază a fost restabilit doar la sfârșitul secolului al XX-lea – în urma numeroaselor crime și tragedii comise în interesul „omogenizării naționale”. Comunitățile etnice care au devenit minoritare după sfârșitul Primului Război Mondial au avut parte uneori de un astfel de proces brutal. Privite în context comparativ, faptul că au reușit să supraviețuiască și să se perpetueze de-a lungul secolului al XX-lea este remarcabil în ciuda nemulțumirile lor, uneori agresive; putem aminti aici istoriile violente și tragice ale evreilor și germanilor din România, turcilor din Bulgaria, germanilor din Polonia și Cehoslovacia, bosniacilor din Bosnia-Herțegovina, sârbilor din Croația etc.
MT: Este intersant că, la sfârșitul secolului al XIX-lea, liberalii din Regatul României au fost cei care au adoptat o mare parte din vocabularul folosit de românii din Ungaria (Transilvania și Banat) pentru a descrie statul maghiar ca un opresor al minorităților etnice. La începutul secolului al XX-lea, chiar și cei mai devotați dintre liberalii maghiari acceptau că transformarea Ungariei într-o „Elveția din Est”, o tară care să acorde tuturor minorităților drepturi politice egale, era mai mult o dorință pioasă decât un scop politic programatic (Realpolitik). Treptat, naționalismul liberal-inclusiv s-a transformat în asimilaționism, alături de afirmarea rolului civilizațional al maghiarilor și al ideii lor de superioritate națională față de slovaci, români, ruteni și așa mai departe. „Slovacul nu-i om” era nu doar un proverb maghiar, ci și o expresie stigmatică care descria “inferioritatea” ne-maghiarilor. Acest tip de limbaj a încurajat elitele politice maghiare să privească spre țăranii români sau slovaci, de exemplu, cu dispreț și să le atribuie un set comun, uniform de atribute, în mare parte discrimnatorii.
La rândul lor, naționaliștii români din Ungaria acelei vremi au pus la îndoială validitatea unor concepte precum „stat unitar maghiar” și „națiune unitară maghiară”. Descrierea continuă a Ungariei de dinainte de 1918 doar ca opresor al naționalităților ne-maghiare perpetuează într-un fel dificultatea de a revizui modele istoriografice învechite. Mai precis, în cazul istoriografiei românești, rolul jucat de această descriere, alături de maghiarizarea forțată a românilor, are un rol major în alegerea tonului interpretării istorice.
Mérce: Concepțiile despre teritoriul național și frontierele naturale au fost anterioare, cu câteva decenii, anilor 1918-1920. Așa cum a remarcat istoricul Lucian Boia, ungurii și-au văzut țara ca o entitate naturală între munți, în timp ce românii și-au considerat-o ca fiind un spațiu între râuri și Marea Neagră. Astfel de idei și mituri par să fi jucat un rol important în ambele țări și în deceniile din urmă. Ați spune că anii 1918-1920 și impactul lor ar trebui explorat în ceea ce privește miturile geografice și impactul lor asupra politicii memoriei?
MT: Fiecare țară este reprezentată politic, lingvistic, religios, dar și geografic, în cele mai multe cazuri corezpunzând cu ceea ce oamenii consideră locul lor de origine, țara natală. Această “țară natală” a fluctuat pentru unguri până când s-au stabilit în bazinul Carpaților în secolul al IX-lea, în timp ce pentru români a început să capete formă doar în timpul iluminismului și mai ales datorită romantismului. Însăși ideea României Mari, definită de naționalismul romantic al secolului al XIX-lea ca fiind leagănul spiritual al tuturor românilor, și al Transilvaniei, privită ca „leagănul românismului”, are o traiectorie prin spațiul istoric făra a fi stingherită de capriciile teoriei frontierelor naturale. Asta nu înseamnă că teoria determinismului geografic ca atare nu este importantă pentru geneza și dezvoltarea naționalismului românesc.
Naționaliștii români, la fel ca cei maghiari, au dezvoltat o istorie atotcuprinzătoare a națiunii lor, una care a stabilit legătura trecutului cu prezentul și viitorul său prin progresul și continuitatea istorică. Prin urmare, a fost propusă o nouă interpretare a istoriei naționale, una care a stabilit o legătură organică între națiune și spațiul său geografic și ontologic. Teoriile determinismului geografic și-au găsit locul în scrierile istorice românești și maghiare (Carpații fiind coloana vertebrală ce unește cele două jumătăți străjuite de râul Nistru în est și de râul Tisa în vest, în cazul României, respectiv universul închis al Bazinului Carpatic, în cazul Ungariei). Aceste încercări de a dovedi continuitatea istorică într-un spațiu geografic definit au susținut pretențiile de legitimitate etno-politică și istorică în ambele țări.
Până în prezent, aderarea rigidă la convingerea naționalistă că existența națiunii depinde de matricea teritorială a acesteia este esențială pentru orice discuție despre rearanjările teritoriale de după sfârșitul primului război mondial. Estomparea graniței dintre național și natural este făcută ontologic în virtutea invocării recurente a unei identități colective (române sau maghiare) care și-a creat propriul spațiu de locuit și propria geografie simbolică în limitele acestui spațiu din Europa centrală și de est.
FL: S-ar putea să auzim mai puțin despre asta, dar naționalizarea geografiei ca discurs științific a fost de fapt un proces la fel de pregnant în timpurile moderne cum de altfel a fost și naționalizarea disciplinei istoriei. Practic, toți istoricii sunt conștienți astăzi că studiul profesional al istoriei, așa cum a apărut în secolul al XIX-lea, a avut funcția de legitimare a proiectelor politice, a fost încorporat în procesul de construire a națiunilor și a prezentat frecvent prejudecăți naționale – chiar dacă unii colegi istorici ar putea considera încă aceste tradiții lăudabile. Se discută mai rar că termenii de bază din geografie, cum ar fi Bazinul Carpaților, au fost, de asemenea, parte integrantă a programelor naționaliste maghiare. Privit în această lumină, nu este surprinzător faptul că românii folosesc rar expresia menționată mai sus – preferă să vorbească despre Câmpia Panonică.
Granița maghiară-română înainte de 1918-1920 străbătea, în majoritatea sa, zone montane, dar regiunile muntoase au început undeva la sud de granița maghiaro-sârbă. Conform logicii geografice a unui bazin, orașul Kragujevac, situat în mijlocul Serbiei de astăzi, ar trebui, de asemenea, să fie descris ca parte a aceleiași zone, în timp ce Poprad, din partea muntoasă a Slovaciei de nord, ar putea fi foarte bine exclus. Maghiarii tind să perceapă această întrebare invers, adică pentru ei Poprad face parte din bazinul carpatic, în timp ce Kragujevac nu. Viziunile istorico-politice au avut în mod clar un impact major asupra noțiunilor științifice neutre.
Mérce: Când vine vorba de noile frontiere și noile administrații de stat, opinia publică maghiară s-a orientat recent asupra problemelor vieții de zi cu zi și a poveștilor oamenilor obișnuiți. Ce se află în spatele acestei schimbări de interes? Cât de notabilă este o astfel de întorsătură în cazul României?
FL: În ultimele decenii, istoricii și-au mutat într-adevăr atenția asupra istoriei sociale și culturale. La cea de-a 100-a aniversare a Tratatului de la Trianon, principalele întrebări pe care istoricii proeminenți – precum Balázs Ablonczy sau Gábor Egry, ambii conducând proiecte de cercetare multianuale – le-au abordat se referă la integrarea socială și impactul tranziției de la un stat la altul, un proces care a durat ani de zile și a fost, uneori, destul de dificil și dureros.
În istoriografia internațională a existat o ambiție marcată de a lărgi orizonturile temporale în timpul aniversării a 100 de ani de la primul război mondial. Proiectele de cercetare conduse de Robert Gerwarth, între alții, s-au concentrat asupra valurilor de violență de după 1918 – am putea spune că Gerwarth și colegii săi s-au întrebat de ce demobilizarea și de-radicalizarea au eșuat la acea vreme. Ei preferă să vorbească despre un Război Mare care a durat până în 1923.
Acum, statele rezultate din Imperiului Austro-Ungar suscită un interes deosebit când vine vorba de aceste două subiecte, adică tranziția dintre state și declanșarea violenței politice după 1918. Aș argumenta că istoricii care scriu despre regiunea noastră sunt sincroni cu tendințe internaționale din acest moment, tendințe care explorează istoria – dincolo de concentrarea mai convențională asupra factorilor de decizie – într-o manieră mai incluzivă.
MT: Istoriografia românească se schimbă continuu și adoptă noi interpretări, dar la nivelul discursului public și al deciziilor politice există o mare convergență cu tradițiile istoriografice dezvoltate în anii 1980 și 1990. Noile generații de istorici sunt mai bine pregătiți în domenii diferite, cum ar fi studiile de gen, istoria științei, istoria orală, etc., dar narațiunile de bază ale istoriografiei românești nu s-au schimbat în mod semnificativ în ultimii 30 de ani. După cum s-a văzut din nou în 4 iunie 2020, ideile de apartenență națională și teritorială continuă să fie sincronizate cu o interpretare teleologică a istoriei, una care nu numai că plasează națiunea în centrul unui continuu istoric, ci și estompează distincția dintre individ, comunitatea etnică și stat. Cu toate acestea, există și semne încurajatoare că mulți istorici din Cluj, Iași și București sunt acum dornici să lucreze cu un cadru teoretic comparativ și cu noi metodologii, astfel încât să poată dezvălui diferite istorii și povești despre trecut și să le examineze critic, inclusiv primul război mondial.
Mérce: O ultimă întrebare. Modul în care au fost afectate mișcările de stânga de către Trianon rămâne un aspect neexplorat al transformărilor postbelice. Cercetătorii maghiari măcar au tendința să fie conștienți de faptul că mișcarea social-democratică urmărea să apeleze la diferitele grupuri de naționalitate, în special prin lupta sa pentru votul universal și drepturile sindicale. Cum s-a schimbat rolul social-democrației în Transilvania după includerea provinciei în Regatul României? Mai general, cum a influențat noul sistem de stat național șansele social-democrației?
MT: Din păcate, nu a supraviețuit mult din acel ethos de stânga după 1918 în Transilvania, cu toate că prezența sa nu a fost complet uitată nici în rândul comunității maghiare – reorganizată mai mult pe linii lingvistice și religioase – , nici printre unii românii dornici să se angajeze în proiecte civice de construcție a națiunii. Chestiunile sociale și problema muncitorilor au continuat să fie relevante pentru multe inițiative locale și regionale, iar în principalele orașe din Transilvania și Banat s-a putut observa cum anumite idei socialiste și social-democratice au fost reîncorporate în programele și organizațiile muncitorești, precum cele ale sindicatele din Cluj și Timișoara. În perioada interbelică, au fost depuse eforturi uriașe de către maghiarii din Transilvania și Banat în scopul încheierii unui contract etnic cu statul român, iar unele din aceste eforturi au fost de fapt inspirate de mișcarea social-democratică din perioada de dinainte de 1918.
FL: Când vine vorba de regiunea noastră, au existat două ambiții principale în spatele tratatelor: intenția de a crea un nou sistem de state naționale democratice și obiectivul geopolitic simultan de a slăbi și de a îngrădi Germania și Rusia bolșevică. Pe termen scurt, niciuna din aceste ambiții nu a avut succes. Democrația s-a prăbușit curând în aproape toate statele naționale nou create sau extinse – de obicei multietnice – iar statele din Europa Centrală și de Est nu au putut rezista marilor puteri vecine al căror expansionism, în special cel al Germaniei naziste, trebuia să conducă la o ciocnire între acestea, dar care s-au ajutat parțial să distrugă statele dintre ele. Ar trebui să fie evident că ambele evoluții au afectat, într-un mod negativ, șansele social-democrației.
Cu toate acestea, statele naționale create la sfârșitul primului război mondial au supraviețuit epocii extreme. În 1989, au primit a doua șansă de a se democratiza și de a rezista nostalgiilor imperiale și de a coopera între ele. La o sută de ani după 1920, circumstanțele și mediul internațional sunt mult mai favorabile realizării acestor obiective. Cu toate acestea, rămân multe de făcut în ceea ce privește democratizarea și cooperarea mai serioasă în regiunea noastră și între Ungaria și România.
Traducere în limba română de Attila Varga și Mihaela Gligor
Citește și:
