Născut și crescut la Cluj, Dan Păvăloiu, vlăjganul de la emisiunea „Natură și aventură”, de la TVR Cluj și TVR 2 , vorbește în interviul acordat site-ului clujulcultural.ro despre momente din copilăria și adolescența sa, recunoscând că n-a fost un copil silitor și că mai chiulea de la ore, dar la matematică era de nota 10. Apoi despre prima parte a tinereții sale de rebel, de armata făcută la Caracal, de facultate și intrarea în presă, dar și de momentul plecării sale în America, unde a lucrat la un cimitir sau a avut grijă de 50 de câini. Sportiv și iubitor de natură de când era mic, Dan a avut privilegiul să hoinărească prin munți, să doarmă în colibe ori sub cerul liber. Mai târziu, în timpul filmărilor la emisiunea care l-a consacrat, Dan a fost de două ori în situația de a-și pierde viața, fiind prins sub plută și tras sub ea! Apărător al mediului înconjurător și al faunei din păduri, Dan Păvăloiu atrage atenția că, în ritmul ăsta, în 20 de ani nu vom mai avea viață sălbatică în România! Și nu în ultimul rând, din intervi afli ce mâncare preferă, care sunt cărțile și filmul care l-au marcat cel mai mult, echipa sa favorită și pe cine ar alege între Iliescu și Constantinescu.
Reporter: Dane, bine te-am găsit. Să-ncepem cu… începutul: unde ai făcut școala și ce amintiri ai din acea perioadă?
Dan Păvăloiu: Am făcut școala la „Nicolae Bălcescu”. La început, clasele I-IV le-am făcut la o școală de cartier, apoi în generală, V-VIII, la clasele de sport de la „Bălcescu”. Clasele de liceu, IX-XII, tot aici le-am făcut. Eu am fost la atletism, era o jumătate de clasă, iar cealaltă era de gimnastică. Apropos, când fetele de la Deva (gimnastele – n.r.) veneau aici, la Cluj, inclusiv Nadia Comăneci, la noi veneau. Făceam școală de la 8.00 la 11.00, apoi de la 11.00 la 13.00 aveam antrenament, apoi mergeam acasă și mâncam, după care reveneam la antrenamente de la 5 sau 6 seara. Pe vremea aia nu era ca acum să te ducă mama sau tata cu mașina. Te urcai în autobuz și mergeai la antrenamente care se țineau la „Bălcescu” sau în Parcul Babeș.
Rep.: Despre liceu ce îți amintești? Ai fost un tip silitor?
DP: Da de unde! Am fost o pușlama. Chiuleam și de la ore, dar așa a fost toată clasa noastră. Dar, în schimb, cu vreo două excepții, toți am intrat la facultate. Pe vremea aia se învăța la materiile care contau, din care dădeai la facultate. Restul (profesorilor – n.r.) te iertau sau te lăsau în pace. Dar pe-atunci era o concurență foarte mare la facultăți, nu ca acum, că dacă nu intri la una de stat te duci la una particulară. Atunci mai era o chestie: dacă nu intrai la facultate, te duceau în armată. Noi am fost mai <răuți>, dar am fost foarte uniți. Noi ne întâlnim din 5 în 5 ani, nu din 10 în 10. Vin și profesori din rândul celor care ne-au predat.
Rep.: Aveai o poreclă în liceu?
DP: Da. Îmi spuneau „Barză” că eram înalt și cu picioare subțiri.
Rep.: Erai bun la fotbal?
DP: Nu, la baschet. Dar nu știu dacă eram bun sau nu la fotbal, că nu jucam. La „Bălcescu”, baschetul era de bază.
Rep.: Unde ai făcut armata? Ai fost la TR (termen redus – n.r.), nu-i așa?
DP: La unitatea de parașutiști de la Caracal. La arma asta, a fost pe bază de voluntariat: cine voia făcea vizita medicală și dacă erai apt, plecai la parașutiști. La Caracal era singura unitate militară de parașutism care avea și TR.
Rep.: Cum a fost acolo, că de Caracal s-a dus vorba…
DP: Măi, să știi că jumătate de oraș era plină de apeviști (armată pe viață – n.r.) cumani, mă rog, sudiști, cum le zic eu, și „bronzați”….
Rep.: Ai intrat din prima la facultate. Cum a fost?
DP: Eu am făcut Facultatea de Construcții – Instalații. Pot spune că am avut noroc că am terminat facultatea, pentru că mă iubeau profesorii că eram un rebel. N-aș fi terminat-o niciodată … Eram, mai degrabă, un lider al clasei. Plus că eu aveam treabă cu comuniștii. Nu mi-au plăcut niciodată comuniștii, dar nu mi-o plăcut niciun fel de forță. Și-atunci făceam bășcău. Mă puneau să fac informare politică, iar eu făceam trei pagini din politica statelor africane … Toată lumea își dădea seama că e bășcău, dar n-aveau ce să-mi facă. Am avut noroc că pe mine m-au iubit profesorii și așa am terminat facultatea. Bine, ei știau că n-o să lucrez în profesia asta niciun minut, că le-am spus foarte clar.
Reporter: Dar atunci de ce te-ai dus la Construcții?
Dan Păvăloiu: Măi, eu m-am pregătit să dau la Matematică, mai ales că tatăl meu a fost profesor de matematică și director al Institutului de Cercetări Fundamentale timp de 40 de ani. Și, bineînțeles, a vrut să mă facă cercetător. Adevărul e că eram talentat în știința asta. Și învățând eu ca să dau la matematică, în vacanța de a XI-a spre a XII-a mi-am dat seama că nu vreau să fac asta toată viața. Și că poate nici nu sunt atât de abstract în gândire. Și-atunci mi-am zis să fac Politehnica, unde bineînțeles că am intrat fără probleme, că la matematică am luat 10 la examen. Dar eu am știut, și au aflat mai apoi și profesorii, că nu voi profesa niciun minut ca inginer de instalații. Încă ceva: am repetat anul V, era chiar în anul Revoluției, pentru că îmi ziceam că termin facultatea, dar ce-o să fac mai departe? Am repetat anul V pentru un singur examen la care nu m-am prezentat. Culmea e că mi-au recunoscut și notele din anul precedent. În anul pe care l-am repetat am dat doar un examen.
Rep: Unde te-a prins Revoluția?
DP: Eram în centru, chiar am intrat în clădirea Securității. Am fost printre cei cinci demonstranți care au fost primiți înăuntru. Am vorbit cu Emil Hurezeanu la telefon (la acea vreme, Emil Hurezeanu era jurnalist la postul de radio Europa Liberă – n.r.) și am băgat-o pe Doina Cornea în sediul Securității. Au fost și bubuituri și împușcături pe acolo, am stat câteva zile cu securiștii cu puștile la nas, dar nu vreau să povestesc despre chestiile ăstea. Eu nu m-am dus să-mi scot certificatul de revoluționar și nu mă interesează rahaturi de genul ăsta.
Rep.: Și după facultate ce ai făcut?
DP: Atunci nu știam ce o să fac, dar între timp a apărut o opurtunitate. Am avut primul bar din Cluj, care se numea „Winners Club”. Era situat fix în centru, dar cum aveam muzică și era distracție, m-au reclamat vecinii și a trebuit să-l închid. După care am intrat în presă.
Rep.: Când se întâmpla asta?
DP: În 1991. M-am angajat ca reporter la cotidianul clujean Mesagerul transilvan, lor le trebuiau oameni că n-aveau. Am avansat foarte repede, iar în două luni eram deja șef la „Evenimente speciale”. Ălea erau știrile. Nu prea mergeam atunci pe teren, aveam niște băieți pe care îi trimiteam, iar eu scriam editoriale.
Rep: Ai fost pasionat de presă înainte de a intra în branșa asta?
DP: N-am avut neapărat o pasiune pentru presă, eu lucrasem înainte la revista școlii, care se numea „Orizonturi”. Am avut mai degrabă o pasiune pentru limba și literatura română. Și de departe eram cel mai citit din clasă. De unde aveam feedback-ul ăsta? Știam ce citesc ceilalți: nu citeau nimic. Culmea e că profesorul de română nu mă putea vedea în ochi și de aia la el am avut nota 5. Îi puneam întrebări incomode, de genul: <De ce e marginalizat Panait Istrati?> de ce nu se predă sau aia …
Rep.: Au fost vremuri foarte grele până în 1989, chiar și după. Te-ai gândit vreodată să fugi, înainte de ‘90, în Occident?
DP: Daaaaaa. Revoluția m-a prins cu bagajele făcute. Exact când au început mișcările de la Timișoara (15 – 16-17 decembrie 1989 – n.r.), eu și cu prietenul meu Octavian Brătilă, zis Bulinel, ne pregăteam să fugim dincolo. El era un alpinist excepțional, a fost tipul care a făcut primul traseu de gradul VI (Fisura Mult Dorită) din România. Eu pe atunci aveam 23 de ani. Planul era că trebuia să fugim în Ungaria prin niște canale de irigații din Tinca, între județele Bihor și Arad. „Bulinel” a mai încercat de câteva ori, odată chiar a și reușit, dar atunci l-au dat ungurii înapoi. Când am vrut noi s-o ștergem dincolo, nu mai dădeau înapoi. Dar să știi că mie îmi pare bine că n-am fugit, am făcut foarte bine că n-am șters-o dincolo, că mie îmi place foarte mult în România. Adică nu neapărat că-mi place foarte mult în România, ci că nu-mi place dincolo.
Rep.: De când ai început munca la TVR Cluj? Și cum ai ajuns aici?
DP: Din 1 februarie 1994. Cum a fost? La un moment dat, m-am apucat de a doua facultate, de Jurnalistică, iar de acolo am luat o cameră video și am făcut un film care se numea „Bătând la porțile cerului”. Nu puteam să punem sunet bun și să titrăm așa că ne-am dus la televiziune să le facem. Oamenii de acolo au fost foarte entuziasmați când au văzut filmulețul nostru, ba ne-au și invitat într-o emisiune de-a lor. Directorul ne-a chemat la el și ne-a spus că va organiza un concurs peste o lună. Și ne-a întrebat dacă nu vrem să participăm și noi. Eu mi-am spus: „Bine, bă, hai să fim serioși că aici se intră cu pile. Eu nu mă duc să mă fac de minune cu unul care vine pe pile”. Și nu m-am prezentat la concurs. Eram în redacție la „Mesagerul” și am fost anunțat că mă caută cineva de la TVR Cluj. Care mi-a spus că mă așteaptă toată comisia și că eu nu m-am prezentat la concurs. Am făcut-o, era începutul lui 1994, și-a fost un lot bun atunci: am intrat eu, Cătălin Ștefănescu, de la Garantat 100%, și puțin mai târziu, Dan Curean.
Rep.: Și cum a fost în primii ani?
DP: Am început ca regizor de emisie. În primii doi ani a fost foarte greu, de asta m-am și lăsat de facultate, că nu puteam să le fac pe amândouă. Lucram ca regizor de emisie, secretar de redacție, cameraman și mai făceam și teren. Era enorm de muncă, plecam dimineața la 5.30 și ajungeam seara pe la 22.30. Dar am avut o mare satisfacție: am învățat enorm în acei doi ani de muncă cruntă! Atunci, printre picături, am început să conturez o emisiune despre natură. Eu de când eram mic am fost în natură. Am avut și norocul că am avut niște părinți foarte permisivi. Încă de la 11-12 ani, am ieșit în natură, am mers la munte, câteodată fără cort. Dormeam în colibe, afară, în pături… Pe la 15 ani, am început cățăratul și speologia. Dar atunci nimeni din TVR Cluj nu era interesat de emisiunea asta. Apoi am plecat în SUA…
Rep.: Chiar așa, de ce ai plecat în America?
DP: Soția mea de atunci avea o bursă și a primit o viză de America. Era în 2000. Am primit și eu una și am însoțit-o. Ei i-a plăcut acolo, de aia a și rămas, mie, nu. Și după un an m-am întors în țară.
Rep.: Ai lucrat ca gropar, cum am citit pe net?
DP: Am lucrat la un cimitir, dar nu chiar ca gropar. Le-am spus așa prietenilor ca să se amuze. Am fost și îngrijitor de câini, un job foarte greu. S-a întâmplat ca să am în grijă și 55 de câini. Foarte greu a fost.
Rep.: După cât timp ai revenit în țară?
DP: După un an am revenit și ne-am apucat din nou de „Natură și aventură”. Aveam o conducere mai înțelegătoare căreia i-a plăcut ideea asta. Printr-un concurs de împrejurări, Jeana Gheorghiu, de la TVR 2, și cu Liliana Lemnaru au văzut o emisiune de-a noastră și ne-au sunat să ne întrebe dacă nu vrem să lucrăm pentru ei. Iată că din 2001, noi suntem angajați la TVR Cluj, dar lucrăm pentru București. Și uite că „Natură și aventură” are deja 20 de ani.
Rep.: După „Natură și aventură” a venit și „Cu tigaia în spate”…
DP: Între timp, a apărut ca o emisiune impusă „Cu tigaia în spate”. Un coleg de-al meu, Radu Pușcaș, a fost cu ideea asta, și a ținut morțiș să mă folosească pe mine ca prezentator pentru că eu mă pricep bine la gastronomie. Deși „Cu tigaia în spate” a avut un succes extraordinar – și acuma una dintre emisiuni, e vorba de tăiatul porcului la Fildu de Sus, are cele mai multe vizualizări din istoria TVR-ului! Rezultatul a fost că au tăiat-o din grilă. Eu i-am anunțat pe telespectatori că emisiunea a fost scoasă din grilă, iar în trei ore au fost atâtea comentarii pe pagina de Facebook a televiziunii încât atunci când le-am printat au ieșit 104 pagini! 104 pagini de urări la adresa conducerii TVR! M-am dus și le-am pus pe masa directorului, care mi-a spus că „ăstea-s povești, îs conturi false”. Ne-au scos-o după care tot ei au venit, acum un an, și ne-au spus că emisiunea e o idee bună și trebuie reluată. Și iacă în toamna asta avem un an de când o facem din nou. Problema la emisiunea „Cu tigaia în spate” e că bugetul e de 230 de lei, iar la „Natură și aventură” este de 630 de lei. Ăstea sunt bugetele emisiunii. Dar emisiunile acestea se fac în toată țara, nu local. Bine, acum nu ne mai lasă decât o sută de kilometri în jurul Clujului. Recent am fost în Deltă cu Dan Curean cu mașina mea și pe banii noștri. Trebuia să mergem pentru că ratam momentul, ratam subiectul. Și nu se pot face emisiuni doar în jurul Clujului. Noi avem super-mașină la serviciu care stă degeaba, dar în Deltă am fost cu mașina mea care acolo s-a stricat. Numai tractarea ei m-a costat 2.700 de lei!
Rep.: Ai trăit vreun moment tensionat în cei 20 de ani de „Natură și aventură”?
DP: Sigur că da. Am intrat în peșteri, am făcut speologie, am făcut alpinism mai mult de 30 de ani și n-am avut nici măcar o zgârietură, m-am cățărat pe munți, am făcut rafting, dar ce chestii periculoase n-am mai făcut, însă de două ori am fost cu pluta și de două ori era să mor! Într-una din ele am căzut în apă și pluta a trecut peste mine și mi-a tras piciorul sub ea. Numai nasul mi-a rămas afară. Și nu m-a văzut nimeni de pe plută, oricum și dacă m-ar fi văzut, nu m-ar fi putut ajuta cu nimic: pluta aia avea 8 tone! Ei, după asta, mi-am zis că a treia oară nu mai merg cu nicio plută!
Rep.: Din ce îți amintești acum, care a fost cel mai haios (amuzant) moment petrecut în timpul acestor emisiuni?
DP: Hmmm, mda… Am avut un coleg cameraman care era și leneș, și fricos. Ca idee: să reziști la emisiunea asta ca și cameraman sau ca regizor trebuie să-ți și placă mult. Am schimbat vreo cinci cameramani. Știi cum e, dacă n-ai disponibilitate la efort fizic, la dormit în cort sau în colibe, nu reziști. Unii dintre ei au zis: „Băi, a fost foarte mișto, dar a doua oară cheamă pe altul că eu nu mai vin!”. Ei, cameramanul ăsta de care îți povestesc se mișca greu și era și fricos. Și tipul cu care lucram a zis: „No las’ că o să vezi tu cum te poți mișca mai repede!”. Filmam la urs în Neagra Broștenilor și era o grotă, noi i-am zis cameramanului că e un bârlog de urs, dar nu era. Între timp, trimisesem pe cineva să intre în grota aia. Și-acolo, tipul ăsta a pus un tigru de jucărie pe care dacă-l scuturai răgea și i se aprindeau ochii în cap. Și i-am zis cameramanului că trebuie să tragă niște cadre cu oasele din bârlog, după care să intre vreo trei metri înăuntru și să ne filmeze și pe noi. Măi, când a auzit răgetul ăla și a văzut în întuneric ochii ăia roșii-portocalii, a tăiat-o în viteză pe pantă în jos cu camera aia de 13 kile! Nu cred că a atins pământul de două ori! Partea proastă e că nu mi-a zis să mă dau deoparte și mi-a ars una de am căzut și mi-am luxat mâna! Acum am rămas cu luxație permanentă pe toată viața.
Rep.: Emisiunea „Natură și aventură” te-a consacrat, așa e? Dacă ar fi să o prezinți într-o propoziție sau o frază scurtă, cum ar suna ea?
DP: Da, așa e, m-a consacrat. O emisiune care în cei 20 de ani a adus în casele tuturor iubitorilor de natură ce a mai rămas din România sălbatică.
Rep.: Știi cam câte ore ai filmat pentru emisiunea asta?
DP: Cu siguranță peste 1.000 de ore.
Rep.: Ce înseamnă să faci o emisiune de acest fel?
DP: Înseamnă dedicare totală. Disponibilitate permanentă la efort, inconfort și nu în ultimul rând renunțarea la concedii, viață de familie etc.
Rep.:Dacă ar fi să te caracterizezi în trei cuvinte, care ar fi acelea?
DP: Corect, curajos, dedicat.
Rep.: Dacă nu ai fi fost jurnalist, ce ți-ar fi plăcut să faci?
DP: Probabil ranger într-o rezervație.
Rep.: Există vreun oraș sau o regiune din țară pe care să nu-l/n-o fi vizitat?
DP: Am vizitat cam toată țara, mai puțin zona Doljului. Apoi pe la Dragnea acasă, la Alexandria, n-am fost niciodată, dar pe acolo e și greu să ai ce filma. Nici zona Maramureșului n-am prea aprofundat-o.
Rep.: Ai bătut țara asta în lung și-n lat cu emisiunea ta „Natură și aventură”. Poți aproxima ori evalua cât de mult s-a tăiat și s-a distrus din pădurile României și ce se poate face pentru a stopa măcar fenomenul ăsta?
DP: Față de momentul 1989 s-a distrus enorm de mult! Mai mult decât atâta, eu cred că dacă lucrurile merg în ritmul în care merg, în 20 de ani, nu vom mai avea viață sălbatică în România! E foarte bine să arăți lucrurile frumoase, dar nu poți trece nepăsător când vezi că pădurile se distrug, iar unii vin și-ți spun„Hai, mă, că nu vor dispărea pădurile, nici animalele!”. Atâta timp cât pădurile sunt pline de ATV-uri, de jeep-uri, de motociclete enduro, de culegători de ciuperci și de fructe de pădure, în momentul în care nu mai rămân locuri sălbatice în păduri, animalele și vânatul se vor retrage. Lor le trebuie hrană, adăpost și liniște! Ori adăpostul e din ce în ce mai mic, liniștea nu mai există, iar hrana aproape că a dispărut din păduri, pentru că se culeg intens fructe de pădure și ciuperci, o parte din hrana urșilor. Se distruge foarte mult și nu știu ce va fi mai departe. Avem acum de câteva luni un alt ministru al Mediului, Tanczos Barna, care în loc să se apuce să ia niște măsuri de stopare a ceea ce se-ntâmplă, primul lucru a fost să ceară împușcarea urșilor! Sau declară că nu putem deveni grădina zoologică a Europei! Dar de ce nu putem deveni? Există niște țări în Africa, Kenia și Tanzania, care asta sunt. Și le merge foarte bine, pentru că sunt foarte mulți oameni, turiști din toată lumea, care vin să viziteze animalele de acolo. Eu sper că lucrurile să se-mbunătățească și să nu se mai taie din păduri.
Rep.: Dan Păvăloiu, te simți un om împlinit?
DP: Da, eu zic că da.
Rep: Care a fost cea mai frumoasă zi din viața ta?
DP: Cea mai frumoasă zi din viața mea a fost atunci când m-am întors acasă din America.
Rep.: Dar cea mai urâtă?
DP: Probabil accidentul cu pluta pe Bistrița.
Rep.: Cartea care te-a marcat?
DP: Sunt multe cărți care m-au marcat de-a lungul vieții, dar ultimele două care chiar m-au marcat au fost „Sapiens. Scurtă istorie a omenirii” și „Homo Deus” scrise de Yuval Noah Harari.
Rep.: Dar filmul?
DP: „Apocalypto”, de Mel Gibson.
Rep.: Dacă ai avea un milion de lei, în ce i-ai investi?
DP: În nimic, i-aș cheltui.
Rep.: Prezinți emisiuni culinare de mult timp și ești cunoscut ca un bun bucătar. Care e mâncarea ta preferată?
DP: Rață pe varză roșie. Am și făcut-o și prezentat-o într-o emisiune.
Rep.: Sarmale nu, mici, nu?
DP: Sigur că-mi plac sarmalele, dar de ălea mici, cum se fac în Moldova. Sunt micuțe, cât să iei o bucată într-o îmbucătură. În Ardeal se fac niște sărmăloaie, așa, babane (își arată pumnul închis care nu e chiar mic – n.r.). Moldovenii au dezvoltat o altfel de bucătărie, fiind de departe cea mai bună din țară.
Rep.: Echipa favorită?
DP: La fotbal, CFR Cluj, iar la baschet, „U” Cluj, aia-i clar!
Rep.: Iliescu sau Constantinescu?
DP: Niciunul.
Rep.: Băsescu sau Iohannis?
DP: Iohannis. Dar într-un fel mi-a plăcut și de Băsescu.
Rep.: Ce-ai schimba la Dan Păvăloiu dacă, de exemplu, ai avea 18 ani și ar trebui să-și găsești un drum în viață?
DP: Probabil că aș învăța mai bine limbi străine. Cât am fost în școală, n-am învățat, am fost zero barat. Și-am învățat din filme și după ureche, eu sunt „urechist”, habar n-am de gramatică. De exemplu, înțeleg foarte bine englezește și am un vocabular bogat, dar timpurile sunt varză la mine. Și am stat un an în SUA.
Rep.: Acum, la final, vreau să-ți adresez o întrebare care poate e mai ciudată, dar sigur e mai puțin pusă: vrei să spui ceva și eu nu te-am întrebat ?
DP: Nu, adică nu-mi dau seama acum, dar cred că nu.
Cine este
Dan Mihai Păvăloiu este fiu de intelectuali clujeni. Tatăl său, Ion Păvăloiu, a fost professor și cercetător în matematică, iar mama, Angela, a fost profesoară de română și rusă. S-a născut în 4 februarie 1966 în Cluj-Napoca, unde trăiește și în prezent. Încă de la 10 ani, a fost încurajat să-și petreacă timpul liber în natură. S-a familiarizat de mic cu tehnicile de pescuit și observarea animalelor sălbatice. Din 2001, începe seria de documentare de călătorie căreia îi este dedicat până în prezent. Potrivit Wikipedia, este coautor la documentarele de lung metraj Lostrița 1, Lostrița 2, Valea Bistriței și Zimbrul în Carpații României. De-a lungul timpului și-a dedicat profesia și timpul liber promovării naturii sălbatice din România și ocrotirii ei. Reportajele sale au acoperit spații geografice care se întind din vârfurile Carpaților până la Marea Neagră. A pătruns în intimitatea naturii cu mijloace specifice cum ar fi pescuitul, vânătoarea, alpinismul,raftingul, speologia sau scufundările. Emisiunile sale se adresează iubitorilor de natură, cea mai cunoscută fiind Natură și aventură difuzat pe TVR 2. De asemenea, mai prezintă o serie de emisiuni dedicate tradițiilor culinare românești sub genericul Cu tigaia în spate difuzat pe TVR3 și TVR Cluj.
De-a lungul timpului, Dan Păvăloiu a fost premiat pentru documentarele și reportajele realizate:
- Premiu special de imagine la Televest 2000 pentru filmul „Ciupercarii”
- Premiu special la Simfest 2006 pentru filmul „În căutarea cerbilor”
- Nominalizare la Galele Clubului Român de Presă 2005 cu filmul „În peretele Cipches”
- Premiul pentru jurnalism de mediu al Asociației Operatorilor de Turism 2012
Foto arhivă Dan Păvăloiu.
Un interviu de Tudor Știrbu
