Textele din melodiile legendarie trupe Phoenix sunt la fel de celebre la muzica trupei. Fără ele, versuri cântate de generații., melodiile trupei timișorene nu ar fi intrat în legendă. ”Nunta”, ”Andrii Popa”, ”Mica Țiganiadă” și multe altele de pe albumele ”Cei ce ne-dau dat nume„, ”Cantafabule” și ”Mugur de fluier” au beneficiat de versurile geniale ale lui Șerban Foarță, în special dar și ale lui Andrei Ujică.
Acum, la moartea lui Nicu Covaci, legendarul solist, instrumentist și compozitor al trupei Phoenix, Foarță a scris pe facebook amintiri prețioase pentru istoria rockului românesc intitulate Amintiri de prin Phoenicia.
Le redăm integral:
Până la Mica Ţiganiadă, fusesem un timişorean prin (ad)opţiune, care, ştia, desigur, că „Phoenix”-ul există, care-i ascultase primul disc, cel cu Hei, tramvai… şi cu Canarul, din anii inocentei mode „retro”.
Nu eram, însă, un fan „Phoenix”, – ceea ce nu sunt nici azi, orice „fanism” fiindu-mi străin dintotdeauna. Apoi, ca să fii fanul (fetişistul sau idolatrul) unui fenomen, trebuie să-l adori de la minimă distanţă. (Ceea ce, iarăşi, nu e cazul meu. – Să adaug, tot în paranteză, că n-am mentalitate de orfan; or, fanul tocmai asta are, de unde şi nevoia-i însăşi de o tutelă cvasi-paternală.)
Un demi-fan al lor era Ujică, Andrei Ujică, tânărul meu amic –, ba, pe atunci, chiar mult mai tânăr (născut în ’51; iar eu, în ’42).
El a venit la mine, într-o zi, spunându-mi că e zor-nevoie să scriem (sau, mai exact, să scriu) un text pentru băieţii de la „Phoenix”. Melodia exista, dar, fără vorbe, ea putea fi, cel mult, fredonată. Cine s-o fredoneze? În nici un caz, Andrei…
Care a scos din buzunarul de la piept un petic de hârtie albă cu caroiaje albăstrii (dintr-un caiet de aritmetică, pesemne), pe care apăreau marcate silabele cu accent şi fără, adică schema metrică pe care urma s-o umplu cu nişte cuvinte. Trei rânduri a câte cinci liniuţe fiecare (trei drepte, două curbe): ˉ ˘ ˉ ˘ ˉ , plus un al patrulea cu, numai, trei: ˉ ˉ ˉ . Ritmul era trohaic; muzica, în schimb, necunoscută: o „auzeam” ca pe bătaia apatică a unui metronom.
Am început să umplu schema vidă (cum torni metal topit într-o matriţă!) cu: Trec ţi-gani pe drum/ Dru-mu-i plin de fum,/ Fu-mu-i plin de scrum:/ Focardea… Cred că mă gândeam la M. R. P., la Cânticele-i ţigăneşti şi la elogiul unei libertăţi de tip anarho-romanţios, la antipodul celei definite ca „necesitate înţeleasă”!
Cât despre strofele finale, care mimează limba ţigănească, am sunat-o, la Turnu Severin, pe mama, cerându-i să mi le dicteze pe silabe, ea amintindu-şi-le din copilărie, când, jucând diverse jocuri, acestea îşi aveau (ca şi acum?) propriile lor numărători (countings, comptines).
Ăsta a fost debutul. Au urmat Anule, hanule, Muzica şi muzichia (pe ritmuri date, şi acestea, – punând la lucru o imaginaţie, cum spune Valéry, formală), plus textele de „umplutură” din Mugur de fluier (titlul îi aparţine amicului Victor Cârcu).
Abia apoi i-am cunoscut pe Phoenicşi, la un concert al lor, de gală (la Clubul CFR din Timişoara), când, între altele, a avut loc premiera acestor viitoare hituri. Ne-am cunoscut în pauza concertului, – şi după.
I-am frecventat, însă, sporadic, pentru că modul meu de viaţă nu era unul „de echipă”: scrisul presupune, din păcate, solitudine, ba chiar însingurare. Or, ei trăiau ca „în cantonament”. Ceea ce nu m-a împiedicat, ba dimpotrivă, să colaborez, „mişto”, cu ei.
Cu Nicu Covaci, mai cu seamă, – care, am mai (tot) spus-o, avea bossă de boss!* Un veritabil şef se naşte, nu se face. Eu, care nu prea am vocaţia asta, m-am pus la dispoziţia lui. Era, de altfel, foarte receptiv. (A acceptat, de pildă, să cânte în franceza veche, una de pe la 1200: „Monoceros est une beste…”, – în care eu vedeam un antidot al unui neaoşism cam haiducesc! (Compozitor avea să fie Josef Kappl, foarte inspirat melodic, ca şi, nu mai puţin, instrumental, cu evocatoru-i dublu flaut.) Înclinaţia pentru arhaic a lui Covaci coincidea, în parte, cu a mea, curios, la epoca aceea, de simbologie şi bestiarii.
Prin Andrei, îl cunoscusem, la Jimbolia, pe părintele M. Avramescu, alias Ionathan X Uranus, avangardist ironic şi mare simbolog, cu care… „jimbologizam”, în trei, – în pofida riscului, real, de a fi luaţi drept nişte „frontierişti” (şi, uneori, a unor martori inoportuni şi ignoranţi, care ştiam că dau raportul).
Cantafabule-le, din asta au ieşit. Iniţiativa, literar vorbind, îmi aparţine. De fapt, pornisem de la numele de „Phoenix”. El nu putea rămâne o simplă etichetă, o firmă exterioară (şi cam naiv-grandilocventă); trebuia, adică, justificat organic sau lăuntric – nu, bineînţeles, ca nomen omen (ceea ce este mult prea prezumţios), dar la singurul mod posibil, acela cultural (sau simbologic).
Pasărea Phoenix i-a „chemat” pe ceilalţi: Inorog, Aspidă, Vasilisc, Scarabeu, Calandrinon, Sirenă, Dulf… Ei nu erau eroi ai muncii socialiste (făcând, cel mult, figură de vagi ilegalişti), dar, graţie Phoenixului (pasărea şi grupul), li s-a dus buhul chiar şi pe stadioane, – până în ziua când, la fel de tainic cum se iviseră, au amuţit.
Era prin ’76…
Ca să devină resurecţională, cenuşa are, cred, nevoie de o „massă critică” anume.
Care (mai) e aceasta?
–––––––––––––––––
*
Are bossă de boss, –
cu care-am spus totul;
îşi apără lotul
cu spada Noubosse
pe care (a doua
a lui Guillaume)
nu sânge de om
luceşte, ci roua
dimineţilor reci,
când cavalcada
se-nvolbură… Spada,
încinge-ţi-o, deci !
Toate reacţiile:
3Calin Ion Murasan, Klara Farcas şi încă cineva
