DOCUMENTAR: 125 de ani de la naşterea filosofului şi criticului literar Tudor Vianu

Categorii: Carte

Esteticianul, filosoful, criticul şi istoricul literar Tudor Vianu s-a născut la 27 decembrie 1897, la Giurgiu.

A urmat clasele primare (1904-1908) şi gimnaziale (1908-1912) în oraşul natal şi, apoi, în Bucureşti, Liceul ”Gheorghe Lazăr” (1912-1915). A absolvit Facultatea de Drept (1919), Facultatea de Litere şi Filosofie şi Seminarul Pedagogic Universitar din cadrul Universităţii din Bucureşti (1920). Între anii 1922 şi 1923, şi-a continuat pregătirea la Württenberg şi Tübingen (1922-1923), unde şi-a susţinut teza de doctorat în filosofie, în limba germană („Problema valorificării în poetica lui Schiller”, tipărită în 1924), sub îndrumarea lui Karl Groos, notează lucrările ”Dicţionar de literatură română” (Editura Univers, 1979) şi ”Dicţionarul general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, 2009).


În timpul Primului Război Mondial, aflat în refugiu la Botoşani, a urmat cursurile Şcolii de Ofiţeri de Rezervă la artilerie (1917-1918) şi a luat parte la campania din Moldova.

A frecventat cenaclul condus de Alexandru Macedonski şi a debutat cu un articol în ianuarie 1916, în ”Făclia”. La 19 martie, a publicat sonetul ”Cuvântul” în revista ”Flacăra” lui Constantin Banu, sub semnătura T.Al. Vianu. În acelaşi an, i-au fost publicate o serie de poezii în ”Vieaţa nouă” a lui Ovid Densusianu. Pentru scurtă vreme, în 1918, a figurat ca redactor la revista „Literatorul” a lui Alexandru Macedonski.

După război, a colaborat cu articole, cronici literare sau dramatice la publicaţiile „Letopiseţi”, ”Revista critică”, „Ideea europeană”, ”Luceafărul”. La „Sburătorul”, a semnat, încă de la apariţie, ”Cronica ideilor”. Anul 1921 a marcat începerea unei îndelungi colaborări cu „Viaţa românească”.

A semnat rubrica ”Masca timpului” în ”Mişcarea literară” a lui Liviu Rebreanu şi a colaborat la ”Gândirea” (1924-1943). În perioada interbelică a mai publicat frecvent în ”Revista de filosofie”, ”Revista Fundaţiilor Regale”, ”Vremea”, ”Libertatea”, ”Simetria”, ”Preocupări literare”, iar după cel de-Al Doilea Război Mondial în ”Gazeta literară”, ”Contemporanul”, ”Teatrul”, ”Steaua” ş.a., potrivit volumului ”Dicţionarul general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, 2009).

Din 1924, şi-a început cariera didactică academică, mai întâi ca suplinitor la Catedra de estetică de la Universitatea din Bucureşti, docent (1927), conferenţiar (1930), profesor titular (1944) la Catedra de estetică şi critică literară, transformată în 1948 în Catedra de literatură universală (mai târziu şi comparată), al cărei şef a fost între 1958-1963, şi devenind, astfel, unul dintre cei mai prestigioşi profesori pe care i-a dat învăţământul românesc universitar.

A publicat o serie de cursuri în vederea îmbunătăţirii procesului de învăţământ: ”Curs de estetică generală” (1928), „Curs de sociologie” (1932), „Curs de ştiinţa culturii” (1932), „Curs de stilistică” (1944), „Curs de istoria literaturii române moderne” (1944-1945), „Curs de metodologie literară” (1944-1945) ş.a, potrivit lucrării ”Membrii Academiei Române/1866-2003” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

A fost director al Teatrului Naţional (1945-1946) şi, apoi, ambasador al României la Belgrad (1946-1947), reprezentând cu strălucire cultura românească peste hotare. Eugen Ionescu, care l-a preţuit foarte mult, scria în 1965: ”luciditatea, forţa sa intelectuală mă uimeau (…). Când Tudor a venit la Paris, în 1937, la un congres internaţional de filosofie, a făcut o impresie extraordinară. Cunoştea Kant mai bine decât cel mai de seamă kantian de pe vremea aceea (V. Basch), Marx mai bine decât marxiştii specializaţi; Thomas din Aquino mai bine decât thomiştii”, conform volumului ”Dicţionar de literatură română” (Editura Univers, 1979).

Membru corespondent al Academiei Române (din 28 mai 1935) şi titular (din 2 iulie 1955), a fost director general al Bibliotecii Academiei Române (1958-1964). A devenit secretar general al Comisiei Naţionale pentru UNESCO (1958), iar cu puţin timp înainte de moartea sa, a fost desemnat ambasador al României în cadrul aceleiaşi instituţii.

Din 1925, când i-a apărut culegerea „Dualismul artei”, a tipărit peste 40 de volume pe teme de estetică literară, stilistică, literatură comparată, istoria culturii, axiologie, morfologia culturii, istoria artei, poezie, memorialistică, traduceri: „Masca timpului. Schiţe de critică literară” (1926); „Poezia lui Eminescu” (1930); ”Arta şi frumosul” (1931); ”Arta actorului” (1932); ”Influenţa lui Hegel în cultura română” (1933); „Idealul clasic al omului” (1934); ”Istoria esteticii de la Kant până azi. Texte alese” (1934); ”Generaţie şi creaţie. Contribuţii la critica timpului” (1936); ”Filosofie şi poezie” (1937); „Raţionalism şi istorism. Studiu de filosofia culturii” (1938); ”Studii şi portrete literare” (1938); ”Arta prozatorilor români” (1941) – considerată capodopera întemeietorului stilisticii literare româneşti; ”Introducere în teoria valorilor întemeiată pe observaţia conştiinţei” (1942); „Filosofie şi poezie” (1943); „Filosofia culturii” (1944); ”Transformările ideii la om şi alte studii de estetică şi morală” (1946); „Probleme de stil şi artă literară” (1955); „Literatură universală şi literatură naţională” (1956); „Problemele metaforei şi alte studii de stilistică” (1957); „Studii de literatură universală şi comparată” (1960); ”Permanences de la litterature roumaine” (1960); „Eminescu, poete national et universel” (1963) ş.a.

Cea mai importantă operă a sa în domeniu este ”Estetica” (I-II, 1934-1936), prin care a devenit un întemeietor al disciplinei în context românesc modern. Semnificativ în acest sens este faptul că George Călinescu, în ”Principii de estetică”, trimitea la acest tratat ”în scopul informaţiei şi documentării asupra felului cum esteticienii ştiinţifici înţeleg chestiunea”, conform ”Dicţionarului general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, 2009). ” ‘Estetica’ lui Tudor Vianu este cartea clasică a acestei discipline în cultura română. Sistemul de estetică dezvoltat în paginile cărţii va folosi un material extins până la cele mai îndepărtate limite ale observaţiei şi va întrebuinţa toate metodele care în cursul cercetării moderne s-au dovedit capabile să dea rezultate. ‘Estetica’ nu este frumosul artistic, ci opera de artă, privită în sine şi apoi în procesul producerii şi al receptării ei”, arată descrierea Editurii Orizonturi, care a publicat lucrarea în 2011.

La aceeaşi editură a apărut ediţia 2011 a lucrării ”Arta prozatorilor români” care, deşi ”studiază prozatorii români, nu numai în caracteristicile lor proprii, dar şi în înlănţuirea lor, de-a lungul unui secol întreg, grupându-i după afinităţi şi filiaţii, nu este o încercare de istorie literară”. ” ‘Arta prozatorilor români’ se prezintă învestită cu toate atributele unui temeinic tratat de stilistică literară (…). Familiarii Esteticii d-nului Tudor Vianu cunosc prea bine toate acele secţiuni în care autorul tratatului de astăzi dezvoltă problemele şi dinstincţiunile, teoriile şi exemplele câte se referă la stil sau la însuşirile structurii artistice şi îndeosebi la puterea expresivă a artistului. ‘Arta prozatorilor români’ purcede tocmai de la această putere expresivă a scriitorilor, în analiza căreia d-sa aduce nu numai un foarte ascuţit spirit de investigaţie, dar chiar un susţinut şi minuţios studiu al procedeelor de artă şi al valorilor de stil.” (Perpessicius, 1941, citat în ediţia din 1977, apărută la Editura Albastros)

A publicat şi volume de versuri, între care: „Idei trăite. Cântec”, „Hercule copil”, „Moartea meşteşugarilor”, „Ulise”; un jurnal de călătorie „Imagini italiene” (1933), precum şi câteva monografii: „Ion Barbu” (1935), „Cornel Medrea” (1935), „Gheorghe Petraşcu” (1943), „Cervantes” (1955), „Dostoievski” (1957), „Alexandru Odobescu” (1960), „Schiller” (1961). În 1964, a apărut, postum, „Arghezi, poet al omului”, un eseu din perspectivă comparatistă. A editat operele lui Alexandru Macedonski (”Opere”, I-IV, 1939-1946), A. I. Odobescu (”Opere”, I-II, 1955) ş.a. Traducerile sale au fost mai ales din opera lui Goethe („Din viaţa mea. Poezie şi adevăr”, I-II, 1955) şi William Shakespeare („Antoniu şi Cleopatra”, 1951; „Iulius Cezar”, 1955).

Editura Casa Radio a publicat, în 2014, pe suport CD, o serie de conferinţe radiofonice, susţinute de Tudor Vianu, sub titlul ”Cum se scrie o carte”. ”Cele 11 conferinţe şi poemul Shakespeare, citite la Radio România, între 1955 şi 1964, dezvăluie trăsăturile unui spirit umanist, înrudit cu seniorii criticii socioliterare de astăzi: M.H. Abrams, George Steiner sau Harold Bloom. Glasul profesorului sună plin, uneori cu infuzii oraculare la pasaje extrase din opere, şi totdeauna cu accente bine calibrate asupra explicaţiilor, a interogaţiilor, a problematizărilor şi a controverselor. Ultima silabă este (de)stinsă, ca şi cum faptelor nu le-ar trebui demonstraţii. Vorbitorul îşi îmbracă monologul într-un simpozion cu trecutul şi prezentul, implicând un număr consistent de afirmaţii considerate valabile. (…) La Radio, Tudor Vianu semnala că înmulţirea mijloacelor tehnice favorizează consumul cărţii pe hârtie şi sporeşte numărul cititorilor. Deocamdată, mediile de răspândire a literaturii coabitează prolific. Cartea produce acum cele mai complicate sinestezii.” (George Neagoe, fragment din ”Proba magistraturii. Cum se vorbeşte despre cărţi”, publicat în broşura pachetului cu două CD-uri)

Tudor Vianu a fost distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români (1930), Premiul ”Năsturel” al Academiei Române (1933), Meritul Cultural clasa a doua (1943), Premiul de Stat (1963).

A murit la 21 mai 1964, la Bucureşti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *