„Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă ești fericit” (Noica). Nu găsesc o maximă mai potrivită pentru receptarea „Jurnalului fericirii” în Franța, scrie într-o analiză pe facebook criticul literar clujean, Adrian Mureșan, aflat la predat în Franța.
Mureșan este autorul unei cărți foarte bune, din 2020, apreciată de critică, ”Vârstele subversiunii. Nicolae Steinhardt și deconstrucția utopiilor”, apărută la editura OMG din Cluj-Napoca. Volumul se mai găsește la librăriile Cărturești.
”Sigur, explicații sunt multe, între ele și oroarea structurală a francezilor pentru puritate ori religiozitate (deși nu e cazul lui Steinhardt, neapărat, pentru cine l-a citit atent), piața franceză suprasaturată de autobiografii intelectualizate, triumful total al existențialismului ateu în fața celui creștin (Gabriel Marcel sau Karl Jaspers mai sunt cetiți doar în facultăți), ori alte explicații, ce-i drept, ceva mai conspiraționiste, dar la care merită reflectat, conform zicalei cu grăuntele de adevăr dinăuntrul oricărei enormități. E o ipoteză întărită pe culoarul Cristian Bădiliță – Sanda Stolojan – Alexandru Vona – Ioan Pintea etc. (nu încarc aici cu referințele bibliografice, dar ele există, la fel ca semnele de întrebare). Pe scurt: comunitatea evreiască, extrem de deranjată de criticarea unor intelectuali evrei care ar fi căzut în plasa sau ar fi făcut jocul sovieticilor (ca apoi să ceară pașaport spre a pleca în Israel) și „despărțirile” de iudaism, exprimate în Jurnalul lui Steinhardt. În fapt, de metafizica iudaică Steinhardt nu cred că s-a despărțit niciodată. Dovadă conceptul etic de „tzedakah” la care a făcut referire cel puțin în conversațiile cu alți prieteni sau apropiați, când a venit vorba despre decizia sa de a nu-și trăda prietenii, cea care a și contribuit întrucâtva la mitizarea sa după ’90, în anumite cercuri. Dar de criticat – pentru opțiunea sa creștină, mai ales după succesul „Jurnalului fericirii” în România – e clar că a fost criticat doar sau mai cu seamă de către foștii săi coreligionari (Al. Sever, Vera Călin, Norman Manea). Ei (și Marino) au fost cam singurii săi detractori. Am văzut deja că nici Institutul Wiesel, prin vocea profesorului Liviu Rotman, nu îl prea place, ba din contra, și se miră ce succes a putut avea la noi, în dauna receptării altor intelectuali evrei.
Nu poți, deci, revenind la francezi, să nu observi cum cele mai importante două jurnale ale pieții editoriale din anii ’90 de la noi, cel al lui Mihail Sebastian și cel al lui Steinhardt au parte aici de un tratament cu totul și cu totul diferit. Primul, un succes deplin, editat și reeditat. Al doilea, deși apărut pe filiera UNESCO, dispărut din librării și din anticariate, cvasi-inexistent, cu excepția mânăstirilor eventual. Ce destin paradoxal: dacă vrei să cumperi Steinhardt, trebuie să bați mânăstirile.
Și totuși, măcar atât, măcar e tradus în franceză. E și acesta un început. Poate cândva teoria secundarului, a lui Nemoianu, o să-și facă în cele din urmă treaba.
Mai jos, foto cu coperțile celor două traduceri în franceză: a lui Marily Le Nir („Journal de la félicité”, préface d’Olivier Clément, révision et notes par Michel Simion, Unesco 1995/Apostolia 2021), respectiv a lui Michel Simion („Donne et tu recevras. Paroles de foi”, Apostolia, Paris, 2017).”, a scris Mureșan.
