Cronică de film. „Ultimul zburător”-scârbos, gros şi fantastic de prost

Ați văzut filme pentru examenele semestriale de la facultăți de cinema? Sunt făcute la repezeală, au un aer de provizorat, actorii joacă într-atât de stângaci de parcă văd textul înainte cu doar câteva minute de filmări. Atmosfera e artificială, iar ce se mai poate repara, e reparat în post producție, făcută de asemenea la repezeală, că şi aşa materialul va fi uitat odată cu trecerea sesiunii. Ei bine, aceeaşi senzaţie o produce filmul Ultimul zburător, dar problema e că avem de-a face cu un ceva care a ieşit pe piaţa largă şi rulează în toată ţara. Nu e o chestie ce lâncezeşte în sertar – aşa cum ar trebui să se-ntâmple.

Absolut totul e greşit. De la joc actoricesc la tehnică narativă şi fond sonor – acesta din urmă e bomboana stricată de pe colivă, elementul care duce la cea mai joasă cotă posibilă. Mai e mult până la revelion – deabia l-am trecut pe acesta –, dar cred că e cea mai proastă producţie a anului, pentru că ceva mai neînsemnat şi deopotrivă enervant pur şi simplu nu poate fi făcut. Nivelul e atât de jos, încât mi-e imposibil să cred că se mai poate coborî. Revenind la aspectul diegetic, volumul fondului sonor e excesiv și pentru o trilogie întreagă – așa cum regizorul Ovidiu Georgescu se lăuda că vrea să facă, dar sperăm totuși să ne scutească de alt chin –, darămite pentru un singur film.

Noi,  ca industrie cinematografică, nu avem bani, deci aproape orice tentativă de film comercial are mari şanse să cadă în penibil. Din lipsă de fonduri, din lipsă de experiență,  nu suntem buni la SF, fantasy, acțiune și horror. Un aer grotesc forțat își face loc de fiecare dată, iar după puțin timp acaparează pelicula. În orice caz, cred – de fapt, nu, sunt convins! – că oricâţi bani ar fi avut la dispoziţie, „echipa” ar fi scos un produs de acelaşi nivel, pentru că ăsta pare a fi etalonul. Până la urmă, lucrurile se leagă, sunt interdependente; nu ai talent, nu-ţi iese nimic. Poţi să dispui de fonduri nelimitate, dacă nu există calitate. De aceea nici nu există  in film măcar o scenă acceptabilă. Şi din greşeală putea ieşi una, dar bănuiesc că domnul Georgescu are o viziune regizorală – dacă putem vorbi despre aşa ceva în privinţa lui – foarte clară, ceva în genul „toate scenele trebuie să şocheze, iar pentru asta băgăm multă muzică, dată tare, un tremur aiuritor alături şi, aşa, la mare fineţe, nişte lumini care să creeze umbre artistice”. Unii, cu buget zero, au scos opere de artă, deci factorul financiar nu e decisiv, chiar dacă facilitează procesul de creație.

Povestea se vrea să fie cu nuanţe fantastice, dar e atât de prost spusă, încât nu se înţelege nimic; nu ştim care e care personaj, nu ştim de ce se întâmplă ce se-ntâmplă. Pare că au fost alipite câteva acţiuni fără legătură între ele, la „fie ce-o fi”. Protagonistul e un fel de înger, ce se auto-intitulează zburător. E un clasic în viaţă, cu freză de fost rocker înrăit ce s-a tuns recent, ca să intre în rând cu oamenii. Obiceiurile, însă, şi le-a păstrat. Umblă pe-o tricicletă hibrid, cu motor, foarte punk aşa, cum o fi văzut domnul Georgescu prin producţii cyberpunk, dar din cele jenante, cum sunt, de pildă, Cyborg (cu Van Damme pe post de salvator al omenirii) sau Neon City. Oricum, pe lângă Ultimul zburător, filmele enumerate sunt capodopere, lucrături fine, făcute cu cap, cu câteva replici chiar bune şi cu o interpretare cel puţin veridică, de care nu te tăvăleşti de râs chiar la fiecare scenă. Te mai lasă să-ţi tragi sufletul din când în când. Aici, dialogul e penibil şi nesemnificativ. Avem şi un bătrânel filosof care respiră aforisme. E prieten de-al lui Zanoni, protagonistul angelic. Sau Angelli? Unele scene parcă sunt tăiate din te miri ce reclame refuzate, la şpriţuri de slabă calitate. Cei doi, de fapt, sunt colocatari într-o casă mare, dar dărăpănată, cu geamuri sparte şi structura stând să cedeze.

Apoi, trecem la personajele feminine și le surprindem în intimitatea lor. „Fatăăă, eşti normalăăă?”, zice Eliza. Sau prietena ei, nu mai ţin minte exact care, că oricum nu contează. Toţi sunt o apă şi-un pământ. Doar un „mânca-ţi-aş” mai lipseşte, dar această posibilitate e întreruptă repede de unu’ – nu ştiu cum îl cheamă, că n-am prins-o nici p-asta; de limpede ce e filmul, nu prea înţelegi mare lucru, iar starea vomitivă se acumulează treptat. Ce e evident, e că domnişorul vine cântând la chitară. De la aere de piţipoance trecem direct la valsuri galante, pe parchetul laminat. Toţi stăm cu sufletul la gură, să nu cumva să-l zgârie… că dăm în dramă. Şi cum nici umorul involuntar nu lipseşte, la care se adaugă nişte din ăştia, care se cred mafioţi – în frunte cu Constantin Cotimanis, ăla chel, cu voce gravă, dar tâmpă, ce făcea pe magnatul în toate telenovelele marca PRO –, transgenericul e asigurat. Nu şi indicat.

Adineaori, v-am oferit o mostră din ororile pe care le glăsuie eroii noştri. Legăm de ele o poantă, de pe vremuri. De prost gust, ce-i drept, dar lucrătură complicată pe lângă ce auzim p-aici. Cică o fată-l întreabă pe-un băiat, văzându-l că-i tot dă târcoale: „Mă cunoşti de undeva?”, la care el, cu un aer glumeţ, ai zice ştrengar, dar de fapt demonstrând că e doar un fin bădăran: „De la brâu în jos”. La un moment dat, Eliza-i pune lui Zanoni cam aceeaşi întrebare. Răspunsul e diferit, dar cred că era mai binevenit ăsta, din banc. Măcar era ceva true, împrumutat de pe la Vacanţa Mare, pare-mi-se.

El îi zice, trufaş: „Când aveai 15 ani, nu-l cunoşteai pe Zanoni”, „prinţul nopţii”, ar trebui să adauge după nume, cu cratimă, aşa ca o marcă distinctivă de pus pe cartea de vizită, de unde nu ar lipsi o schiţă a mopedului. Uite că scenaristul, adică scenariştii, că la aşa text dens şi complicat, au trebuit să lucreze trei, nu au avut aşa mare inspiraţie. Poate le vine la partea a doua, dacă totuşi se face.

Seria replicilor „tari” nu se opreşte aici. „Tu vrei să mi-o tragi?”, întreabă Eliza, la care, fără eschive inutile, Zanoni vine cu un „Ba da!” sec. În acest timp, la masă se joacă ceva ce pare a fi bolţ (pentru cine nu ştie ce e ăla, e un fel de concurs, iar cine pierde trage la măsea câte-un shot de tărie). Asta, cu bolţul, durează ceva, că Eliza se înfierbântă brusc şi tot „serveşte”. La un moment dat, sărim brusc la altă scenă.

Între timp, am aflat cum îl cheamă pe „ăla de nu-i ştiam numele”. E Mihai şi stă la bustul gol, ca un mascul feroce ce e. Păr pe piept atât cât trebuie, puţină burtică, alură de patiser-junior şi mândru nevoie mare. Lanţ cu cruciuliţă, altul cu ceva semn neidentificabil, ca apoi să aflăm că e „frasu’ lu’ aia”, Eliza sau cum o fi chemând, că am uitat. Prea multe detalii, dom’le. Şi prea haotic prezentate.

La un moment dat, apare nimeni altul decât Marius Bodochi – nimic de reproşat, îşi face treaba..E tatăl mort al Elizei, care cântă la pian şi îi spune chestii inteligente, în timp ce ea plânge puternic. „Sunt unele întrebări menite să fie fără răspuns…”. Filosofic, nu? Chiar aş vrea să iau nişte ore de scriere creativă de la Geo&co. Tatăl decedat e poetic, vorbeşte apoi în limbi clasice, nici el nu se mai se-nţelege pe sine. Pe pian, ard trei lumânări; culori diferite, par a fi steagul Franţei. Dar poate e steagul Zburătorilor. Trebuie să-l întrebăm pe domnul Georgescu. De fapt, mai bine nu, că şi-aşa nu importă.

Singurul moment acceptabil e cel în care Zanoni face auto-stopul – că tricicleta hipsterească a lăsat-o la „conac” – şi e luat de un şofer de dubă. Nimeni nu vorbeşte, iar muzica extradiegetică se opreşte, slavă domnului. Pentru prima oară după o oră jumate de chin, puţină linişte. Nu trece mult şi vine finalul. Iar gălăgie. Eliza cântă – descoperim că e afonă –, iar Stroescu ăl mare, magnatul – mogul ce-are un fiu chircit ce-i îndrăgostit de ea –, o vede la propriul canal TV, stând baban în birou. Are un borcan mare de zacuscă-n faţă. Aşa mănâncă bogaţii: zacuscă, iar alături, un pahar de şampanie, combinaţie ideală, îndulcită cu niscaiva brânză luată probabil de la nea’ Gigi. Tabloul e complet(at). Putem pleca acasă liniştiţi.

Ion Indolean

student an III, Filmografie, UBB

colaborator clujulcultural.ro

Sursă foto: cinemagia.ro