La Cinema Victoria puteţi viziona astăzi şi mâine inclusiv pelicula americană Nebraska, film nominalizat la Gala Oscar. Aşa cum am făcut şi în cazul restului de filme candidate la Oscar, publicăm o cronică despre acest film interesant într-un text semnat de Ion Indolean, colaboratorul specializat pe filme al siteului nostru.
Filmul poate fi vizionat astăzi de la 17.30 şi marţi de la 15.o0 şi 22.30.
Cronica:
Conflictul dintre generaţii și cunoașterea de sine sunt teme principale în Nebraska, nominalizat la șase premii Oscar și aclamat de presa de specialitate pentru suflul diferit față de celelalte opțiuni ale juraților Academiei.
După un început lent, cu muzică extradiegetică ternă şi cu un conflict mocnit tată-fiu pe care l-am mai văzut de sute de ori înainte, replica „you’re just like your father”, mi-a atras atenţia.
Propoziţia e atât de clişeizată încât trezeşte din reverie. Concomitent, declanşează road-trip-ul de pe urma căruia bănuim (corect) că Woody şi David vor suferi anumite schimbări în structura lor psihologică. Părintele alcoolic susţine că o oarecare companie din Nebraska îi va da un premiu de un milion de dolari, dacă va merge pân-acolo. Băiatul lui e reticent, dar, cu toate astea, acceptă cu o oarecare resemnare drumul.
Printre primele probleme e maşina stricată, nefolosită de zece ani. Apoi, David vine cu argumente cum că Woody nu are valiză, ceea ce e cam facil, scenaristic vorbind. Până în ultima secundă, soţia, Kate, se împotriveşte şi urlă rugătoare ca totul să-nceteze. Degeaba. Cei doi pornesc în trombă către fictivul – sau nu? – milion de dolari. Necazurile îi însoțesc pe protagonişti, dar nu-i opresc. Nu are rost să intru în detalii şi să le înşir, pentru că aş strica farmecul poveştii.
Mai indicată de discutat e partea de compoziţie tehnică și narativă. Alegerea alb-negrului se mulează pe ritmul lent şi pe aerul aparent demodat, provenit parcă dintr-o eră trecută, chiar dacă nu neapărat apusă. Unii cineaşti mai fac astfel de lucrări aşezate, observaţionale, cum e, printre altele, şi Oh Boy-ul lui Jan Ole Gerster. În plus, prestaţia lui Bruce Dern, de geriatric morocănos, e grea şi complexă. Aduce, ca nivel și caracteristici, cu cea a lui Ion Fiscuteanu din Moartea domnului Lăzărescu, ambii având un aer confuz asumat. Similaritățile nu se opresc aici. La scurt timp după debutul filmului, fiecare cade și se lovește la cap, cu repercursiuni diferte, însă. Dacă în Moartea e o chestiune definitorie pentru desfășurarea ulterioară a narațiunii, în Nebraska e mai mult de factură metaforică. În orice caz, e o întâmplare care prevestește un anumit tip de acțiuni, cu o doză dramatică, pe alocuri tragică, considerabilă. Jocului actoricesc i se adaugă radiografia socială făcută atât de Alexander Payne, cât și de Cristi Puiu.
Nebraska surprinde într-un mod ironic o societate „obosită”, comodă, neatentă la aspectul fizic, inertă, delăsătoare, manipulată de mass-media. Verişorii lui David sunt toţi la fel. Arată aproape identic, sunt preocupaţi de aceleaşi chestiuni meschine, deloc legate de înţelegerea lumii, ci mai mult de imediat, de fiziologic. Fac parte din marea masă ce consumă sport pe pâine – dar care îl practică prea puțin, de fapt –, cu toate produsele lui aferente; ne așteptăm din moment în moment să ni se etaleze șepci, fulare și alte lucruri cu însemnele vreunei echipe de baseball. Totuși, asta nu se întâmplă. După-mesele, membrii familiei stau adunați în fața televizorului și se consumă emoțional teribil pentru ceva de care în fond nu sunt legați efectiv. Numai afectiv. E doar un eveniment de care cel mult se agață în căutarea unui rost în viață și a unui echilibru pe care altfel, nu îl pot obține, în lipsa unei formări umane, implicit intelectuale, complexe. Sunt niște primitivi ghidonați de preocupări mărunte, iar asta reiese foarte bine grație stilului de filmat și montajului făcute cu multă pricepere.
Până la urmă, tot cadrul e trist. Woody are un vis şi nimeni nu pare dispus să i-l accepte. E ceva care-l face să-şi continue existenţa. Nu-l interesează posibila reuniune plăcută de familie cu care fiul îl ademenește. Vrea să purceadă cu orice risc pe calea lui. Restul chestiunilor nu mai importă, le dă la o parte.
Pe același tipic, Payne își vede cu abnegație de stilul regizoral și creează o lucrare sensibilă și deosebită. Chiar dacă nu se ridică la cel mai înalt nivel, Nebraska e un must see datorită cadrelor picturale dese și problematicii puse într-un mod foarte personal.
