Scriitorul Vasile Ernu a făcut masteratul de filosofie în 1997-1999 la Cluj-Napoca și a evocat acei ani, colegii săi și profesorii cu care au lansat revista Philosophy & stuff, care a făcut senzație în mediile culturale de atunci. Era Clujul lui Funar, oraș asaltat de un naționalism desuet, agresiv, anti-maghiar. Ernu scrie atractiv despre perioada de atunci, portretizează, iar această evocare va apărea într-o viitoare carte.
Clujul Cultural preia textul scriitorului pentru prospeținea descrierii și acuratețea memoriei. Considerăm că e important.
”Cluj – 1997: Philosophy & stuff – Bilogia halucinantului absurd
–
În 1996 m-am mutat la Cluj. Decizia a fost luată la sugestia unui prieten cu care făceam ceva hermeneutică – un matematician super inteligent din Iași care făcea un doctorat în Franța.
Iași era undeva al cincilea oraș în care am locuit. După șase ani de Iași amicul meu aproape genial a zis: nu e bine să te faci prea comod undeva. Schimbă locul. Am plecat la Cluj cred printr-o întâmplare conjuncturală. Nu cred că Ardealul e o zonă unde mă simt comod – poate cel mai incomod mă simt acolo față de Moldova sau sud. Dar asta era ideea – disconfortul.
La Cluj nu știam absolut pe nimeni. Am ajuns la Gară, am întrebat unde e Universitatea – am mers pe jos. Nu aveam bani de taxi: aveam efectiv două rânduri de haine și câteva cărți. Am dat la masteratul de filosofie – am luat: eram un grup de cred șase oameni. Am absolvit în 1997 acel master – nu mi-am ridicat niciodată diploma: de fapt nu am niciun act – pentru mine actele sunt forme de restricție a libertății. Nu am înțeles niciodată oamenii care-și pun diplomele pe perete – e un act al rușinii nu al mândriei. Mă rog – vorbesc cu voce tare.
Primul an de Cluj mi-a fost foarte greu – față de Iași Clujul era vizibil mai provincial dar cu pretenții de Paris. Ce m-a surprins cel mai mult – aerul rural: primul oraș așa mare în care am stat și în care erai ca la țară. Un sentiment foarte straniu. Iașiul era super liberal – Clujul cel mai conservator oraș în care am stat. Atunci era și epoca Funar – naționalismul acela rural ardelenesc pe care nu l-am gustat niciodată era afișat peste tot.. Așa a și rămas cred – chiar dacă s-a mai vopsit puțin cu ceva sclipici de ”smart city”. Dar experiența din Cluj a fost fundamentală.
În schimb la facultate am dat de patru oameni superbi: Aurel Codoban, Ciprian Mihali, Claude Karnoouh, Adrian T.Sârbu. Era cu totul altă lume față de catedra de la Iași rămasă în secolul 19. Acolo-l aveam doar pe Ștefan Afloroaei de la care am învățat hermeneutică stil Gadamer.
La Cluj partea interesantă de la catedră era reflecția politică – la Iași la filosofie era o gândire apolitică. Și noul trend adus pe filiera poststructuralism mai ales prin Ciprian Mihali – French Theory. Foucault, Derrida, Deleuze & Co. Asta se mânca pe pâine.
Spre finalul lui 1996 m-am cunoscut cu Vitalie Condrațchi care era Basa ca și mine – din Chișinău. El m-a introdus într-o gașcă, studenți de prin anul doi pe atunci – copiii teribili ai facultății de filosofie. Puțin mai mici ca mine. Sper în următoarea carte să-i găsiți pe toți pe acolo.
Sunt momente în viață pe care nu trebuie să le ratezi. Sunt momente când astrele se așază: acum era o gașcă de cam șapte copii care fiecare în parte era genial. Puși împreună erau un soi de dinamită: sentimentul e că pot mișca luna sau soarele de pe cer cu gândirea lor. Efectiv aceasta era sentimentul. În acei ani nu am dormit niciodată. Câțiva ani am fost împreună non stop. Întâlnirea cu ei mi-a schimbat total traiectoria gândirii. Au fost câțiva ani de gândire și decusații intense. Dacă punem și profii de care spuneam care ne devenise prieteni: atunci pur și simplu eram explozibili.
Așa. Ei visau la o revistă – eu cumva am realizat-o fizic găsind întâmplător un om la Chișinău – Val Butnaru – de la ziarul Flux care dorea un suplement de cultura. I-am propus: noi facem suplimentul la Cluj, tu îl tipărești lunar la Chișinău cu ziarul Flux și nouă ne dai 1000 exemplare.
Ei bine – în 1997 apare primul număr al revistei Philosophy & stuff. Revistă de gândire underground. Pentru acea vreme era ceva din ală lume – catedra a făcut valuri: pentru acel mediu eram puțin din altă epocă. Revista aceea și acum ar arăta avangardistă dar în 1997 noi eram puțin din altă epocă. Partea și mau suprarealistă: revista aceea care se juca stil Foucault, Derrida, Deleuze & Co cu o grafică cam halucinantă apărea la țară în Basarabia. Adică părinții noștri mergeau la colhoz învelindu-și borcanele de mâncare cu Philosophy & stuff. Chiar suprarealist
Am făcut o lansare cu mare ținută – la Diesel după care am fugit la… am uitat numele. Nu aveam noi bani de Diesel. Am mers la un subsol undeva în Piața muzeului. Club M? Peste noapte am devenit celebri de nu mai puteai vorbi cu noi – aveam revistă. Venea cu trenul de noaptea, o așteptam în gară – un amic o primea la Iași și o aducea la Cluj. Ca orice marfă de contrabandă. Și noi o vindeam în fața Universității. Doamne ce mândri eram. La 23-26 de ani noi eram deja șefi de ziar de gândire underground.
Vitalie era cel mai mic – el avea o gândire calmă și blajină: avea cele mai bune bancuri. Cu el nu te puteai niciodată ciondăni. Cu el am o mulțime de povești – unele devenite folclor urban: știa jumătate de România cum am scăpat noi trenul de Iași-Timișoara și am vrut să-l ajungem cu taxiul. Ne-am blocat în Pașcani – bagajul era însă în tren: a fost recuperat de Țiki – telefoane mobile nu existau încă.
Duți – avea cea mai mare viteză de gândire, era aspru în idei, tăios – nu te menaja deloc: avea ceva foarte bătăios, dar corect. El era bilingv: româno-maghiară.
Țiki – era opus lui Duți: ei doi mereu au concurat pentru o anumită poziție de lider. Nu a învins nimeni pentru că erau radical opuși. La Țiki gândirea era un râu întortocheat: mai sofisticat, deloc bătăios, mereu complicat, pe alocuri tulbure dar foarte fecund în reflecție. De aceea ce doi erau ca un soi de vultur cu două capete – se completau foarte bine.
Dacă-i aveai în echipă la o polemică cu adversarii de prin universitate sau nopțile de crâșme: Țiki îi prelucra în ring și Duți îi pocnea cu knockout de idei. Cu ei doi orice bătălie era câștigată.
Dar ei erau cei mai vizibili. Mai erau câțiva.
Branea și Pralea din Brașov – colegi de școală acum ajunși la Cluj la facultate.
Branea era super stilat, foarte atent la detalii, foarte citit dar nu făcea caz de asta. El era mereu mai pregătit decât lăsa să se vadă. Oricum el era unul dintre cei care avea deschidere și spre alte medii decât cele strict universitare și filosofie.
Pralea era un soi de pasăre de noapte – tăcut, vorbea rar, lung și greu de înțeles. Orice discuție o începea cu un ritual: să vă spun, să nu vă spun – oricum nu o să înțelegeți nimic. Indiferent că era vorba de Deleuze sau berea Ursus: el ne explica că noi nu avem cum să înțelegem ce are să ne zică. Dar zicea lucruri interesante când ne prindeam ce zice. A scris o piesă de teatru pe care gașca a și montat-o și jucat-o la Timișoara la StudentFest. Când eu i-am cunoscut ei erau după euforia succesului lor ”dramatic”. Piesa se numea precum Pralea – Bilogia halucinantului absurd. Clar că nu ai cum să înțelegi asta.
Mai era Gil – era cu un an mai mare ca ceilalți dar mai mic ca mine cred. El era din Valea Jiului – copil care a văzut și dus greul: era cumva proletarul nostru. Un proletar care a muncit mult să ajungă acolo – nu avea aerele burgheze ale celorlalți: el era pe tărie. Fire poetică, scria poezie. El avea să facă și armata după facultate – l-am vizitat la Brad unde era un soi de pușcaș de munte cu Deleuze sub braț. A devenit un superb profesor de filosofie la liceul bun din Petroșani. Probabil a devenit cel mai util dintre noi. De-a lungul timpului am descoperit mulți copii extraordinari asupra cărora Gil își lăsase amprenta.
Bun, acum și despre copilul grupului – Bigu. Pănă să vină el în grup copilul era Vitalie. După – era Bigu. Era mai mic ca noi – se simțea deja că e o altă generație. Formatat deja de tranziție – nu avea amprenta de dinainte de 89. Ăsta era atât de inteligent că putea face orice – de la traduceri la design, de la calculatoare la artă, poezie, text. Orice îi ieșea. La el era enervantă ușurința cu care le făcea. Îi ieșeau toate ușor de aceea niciodată nu am înțeles ce face. Am auzit că acum face ceva schiuri. De ce nu? De la Derrida la schiuri e doar un pas.
De ce mi-am amintit de asta?
Ah mi-a trimis Perjo o poză de la prima noastră dezbatere publică organizată de el la Casa Tranzit – vechia sinagogă unde avem să devin un soi de ”director executiv”.
Perjo fiind un băiat super inteligent s-a prins repede că în Cluj noi suntem ”avangarda”. ȘI ne-a chemat să discutăm alături de Doina Cornea si Gyimesi Eva – adevăratele disidente ale României. Noi eram pe post de ”băieții răi” – noua avangardă – ele veteranele unei lumi apuse. Știu că a ieșit cu ceva scandal. Eram tare răi de gură cum stă bine unor tineri – dar cred respectuoși. Dar eram prea tineri și nu ne ajuta inteligența în acest caz – lipsa de experiență nu poate fi înlocuită cu toate bibliotecile lumii. Ce-mi amintesc e fragilitatea acelor două doamne. Mereu m-am întrebat: cum se face că aceste două doamne de o fragilitate dezarmantă au devenit singurele ființe care s-au opus acelui regim dictatorial. Marea putere se ascunde în lucruri fragile. Asta a fost lecția învățată de la cele două femei exemplare. Pe Gyimesi Eva aveam să o cunosc mai bine. Ambele ne-au părăsit între timp…
Era anul 1997 – viața era în fața noastră, venea peste noi puternic și nu știam că ea curge nepermis de repede. Atunci timpul nu era preocuparea noastră.”
