A fost odată Goodbye to Gravity. Azi se împlinesc 10 ani de la Colectiv

Realizez că în ultimii câțiva ani, în fiecare final de octombrie, mi-am reprimat destul de puternic amintirile despre tragedia din Colectiv. Poate nu voiam să îmi amintesc pentru că povestea era prea dureroasă, poate pentru că realizam că participasem la zeci de concerte rock și metal în spații asemănătoare clubului Colectiv și preferam să nu mă gândesc de fiecare dată la ce se întâmplase acolo (ca să nu simt instant anxietate în locuri pe care le frecventam, până la urmă, ca să mă eliberez de stres și griji).

Au trecut așa ani și ani, fără ca numele Goodbye to Gravity să îmi mai frământe gândurile, însă anul ăsta, ceva a fost diferit. Încă din primele zile de octombrie, mi-am adus aminte de Colectiv și am realizat că în 2025 se vor împlini fix 10 ani de la concertul formației. Am căzut un pic pe gânduri și de data aceasta, într-un efort voluntar de reflecție, m-am lăsat să îmi amintesc totul: muzica, numele membrilor formației, unii din fanii care s-au stins atunci, precum și tot lanțul nefast de evenimente care a urmat pentru majoritatea supraviețuitorilor.

Nu vreau să recapitulez informațiile de ordin medical sau politic, pentru că sunt convins că televiziunile, site-urile de știri și alți autori de texte de pe platformele de social media se vor ocupa astăzi cu lucrurile respective Aș vrea să vă vorbesc, în schimb, despre ce am pierdut noi ca societate în acea noapte:

Trupa Goodbye to Gravity a luat naștere în anul 2011, după ce 4 instrumentiști deja rutinați în zona rock-ului autohton – Mihai Alexandru (chitară), Alex Pascu (bass), Vlad Țelea (chitară) și Bogdan Lavinius Enache (tobe) s-au împrietenit cu solistul Andrei Găluț, fost câștigător al concursului „Megastar” televizat de Prima TV. Între ei s-a format rapid o legătură deosebită – atât datorită aprecierii comune a unor formații precum Iron Maiden, cât și datorită talentului incontestabil al solistului, a cărui voce era fix cea de care cei 4 instrumentiști aveau nevoie pentru a-și transpune viziunea muzicală în cuvinte. Grupul a avut o chimie perfectă încă de la începuturi, astfel încât doar un an mai târziu, Goodbye to Gravity lansa deja un album eponim de debut, care aborda stilistic genurile „metalcore” și hard rock-ul contemporan.

Pasionații muzicii rock din România sunt în general conștienți că vreme de câteva decenii, majoritatea trupelor românești au fost afectate de o problemă foarte ușor sesizabilă: decalajul existent între producțiile autohtone și cele occidentale. Aici vorbesc exclusiv despre partea tehnică, de înregistrarea în studio, pentru că, altfel, trupele românești au reușit și ele să creeze compoziții memorabile, de valoarea celor vestice. Din păcate, potențialul sonor al acestora era limitat drastic de aparatura mai slab calitativă folosită în studiourile noastre (dacă stăm să ne gândim că pe vremea regimului comunist am avut o singură casă de discuri, așadar, un monopol la nivel național, nu e greu de înțeles cum s-a ajuns la acea stare a lucrurilor).

De ce am ținut să menționez acest aspect? Pentru că la Goodbye to Gravity NU a existat vreodată problema respectivă. Un rocker din țara noastră care asculta pentru întâia oară albumul lor de debut, fără să cunoască originea trupei, ar fi fost cu siguranță tentat să creadă că are de-a face cu o formație străină, de valoarea unor nume mari ale genului, ca Slipknot, Bullet For My Valentine sau Papa Roach. La vremea respectivă, puține discuri românești sunau atât de bine – claritatea instrumentelor și a înregistrărilor vocale era sus, foarte sus. Versurile abordau teme profunde și erau scrise inteligent. Iar imaginea celor de la Goodbye to Gravity – cu o identitate vizuală care marja pe elemente „science-fiction” – era o gură de aer proaspăt în peisajul muzical de atunci. Nu a durat mult până la recunoașterea potențialului imens al formației de către lumea rock-ului din România, discul Goodbye to Gravity fiind premiat de Metalhead drept cel mai bun album metal scos pe piața internă în anul 2012. Au urmat primele concerte, sunetul formației ne-demonstrând vreun rabat calitativ față înregistrările de studio, odată cu transpunerea într-un mediu live; show-urile GTG erau definite de aceeași energie și de același grad de profesionalism întâlnite pe cd. Când formația a început să lucreze la albumul numărul 2, era deja cea mai bine cotată formație rock tânără din țara noastră, fiind-ui prevăzut un viitor grandios, cu spectacole pe scenele marilor festivaluri europene, ca Wacken sau Download!

Cei 5 muzicieni și-au dorit că evenimentul de lansare al următorului disc – intitulat Mantras of War – să reprezinte fix acel pas înainte, spre „nivelul următor”, care le era prevăzut de atâția ascultători. Însă trupa se confrunta cu o dificultate: nu reușea să găsească în București un spațiu corespunzător pentru concertul pe care îl planifica. La momentul respectiv, pe raza capitalei nu se găsea (pentru muzica rock) vreun spațiu de concerte cu o capacitate intermediară (500-600 de oameni), ci doar cluburi mici (cu o capacitate de până în 100 de oameni) sau locații mai mari și semnificativ mai costisitoare (ca Arenele Romane, care pot găzdui peste 5000 de oameni). O soluție le-a fost oferită de patronii clubului Colectiv: dacă reușeau să aducă peste 400 de fani la concertul de lansare al discului Mantras of War (deși spațiul putea să găzduiască maxim o capacitate mult, mult mai mică, conform documentelor de funcționare ale clubului descoperite ulterior de autorități), muzicienii nu ar mai fi fost nevoiți să plătească onorariul de închiriere pentru locație. Am fost la suficient de multe concerte rock încât să îmi dau seama că cel mai probabil, membrii trupei nu ar fi putut să acopere onorariul de închiriere doar din vânzarea de cd-uri și tricouri (întrucât publicul din România nu se prea înghesuie să cumpere merch la concerte „mici”); astfel, ca să nu iasă pe minus, Goodbye to Gravity au optat pentru soluția propusă de patroni. Accesul urma să se facă în mod gratuit, fără bilete de intrare, patronii urmau să încaseze suficienți bani din consumațiile de la bar, iar trupa se putea aștepta la venirea unui public numeros și eventuale mici încasări din vânzarea de merch – o variantă care avantaja, în teorie, pe toată lumea – și mai ales publicul: concertul Goodbye to Gravity nu era doar o sărbătoare a trupei sau a muzicii rock, ci o sărbătoare a muzicii în sine (la concerte rock gratuite am întâlnit și oameni simpli, care poate nu ascultau genul ăsta de muzică foarte des, dar care doreau fie să se relaxeze după o zi grea de muncă, fie să încerce ceva nou).

Contrar zvonurilor care s-au răspândit pe social media în orele imediate dezastrului, incendiul NU a pornit în timp ce trupa interpreta piesa „The Day We Die„ („Ziua În Care Murim”) – cântec care, în sine, nu conținea nimic macabru, fiind de fapt un imn de mobilizare compus pentru categoriile sociale oprimate („ziua în care renunțăm este ziua în care murim”, spunea versul complet). Formația a interpretat și piesa respectivă, pe la începutul concertului, apoi a cântat bine-mersi timp de o oră. Adi Despot, solistul celor de la Vița de Vie, a fost în public în noaptea respectivă și a declarat ulterior că spectacolul din Colectiv era de departe cel mai bun concert al celor de la Goodbye to Gravity de până atunci. După ce muzicienii au cântat „The Evil That Men Do” („Răul Pe Care Îl Fac Oamenii”) – cover Iron Maiden – au urmat cele câteva secunde în care s-a întâmplat accidentul pe care îl cunoaștem cu toții. Ironia crudă a sorții este că incendiul s-a declanșat fix în timpul unei pauze dintre piese, care trebuia să fie un moment de voie bună, cu solistul Andrei Găluț urând publicului „la mulți ani” în timp ce două rânduri de artificii de dimensiune redusă scânteiau pe marginile din stânga și dreapta ale scenei. În locul unei cariere de mulți, mulți ani care să poarte această trupă talentată prin toată lumea, a urmat, în doar câteva secunde, pieirea bruscă a visului muzicienilor din Goodbye to Gravity, 4 dintre aceștia pierzându-și viețile și lăsându-l pe Andrei Găluț drept unicul membru supraviețuitor (însă cu probleme de sănătate atât de grave încât o revenire pe scenă pare improbabilă chiar și acum, la 10 ani de la eveniment, deși îmi doresc cât se poate de sincer să mă înșel). Alături de cei 4 instrumentiști ai formației, aveau să se stingă în lunile următoare alte 61 de persoane:

Cătălina Ioniță, 34 de ani, arhitectă, co-fondatoare a Festivalului de Film UrbanEye din București, prietena lui Mihai Alexandru
Laurențiu Vârlan, 30 de ani, chitarist în trupa Up to Eleven
Adrian Rugină, 38 de ani, producător muzical și toboșar la trupa Bucium, a murit salvând alte vieți, decorat post-mortem cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler de Președintele României
Marius Ștefan Rușitoru, 27 de ani, editor de imagine la TVR
Monica Tănăsoiu, 35 de ani, manager la o agenție de publicitate din București
Claudiu Petre, 36 de ani, administrator de sistem la Apa Nova și fotograf, a murit după ce a salvat două persoane, decorat post-mortem cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler de Președintele României
Maria Ion, 38 de ani, o femeie văduvă, care a lăsat în urmă 5 copii; era femeie de serviciu în clubul Colectiv
Ștefan Hamed-Andrei, 15 ani, elev olimpic al Colegiului Național de Informatică Tudor Vianu din Capitală, a murit după ce a fost intoxicat în incendiul din Clubul Colectiv
Alexandru Cătălin Simion, 40 de ani, chitarist care a făcut parte din formațiile: Erase, Phobia, Hatemode, Deliquents
Ioan Tripa, 45 de ani, arhitect, originar din Oradea
Petre Andrei Bucă, 29 de ani, arhitect de profesie, originar din Brăila
Mihaela Vieru, 31 de ani, ingineră medicală la o firmă de aparatură medicală din București, prietena toboșarului Constantin Ignat, decedat și el în incendiu
Maria Vulcu, 30 de ani, arhitectă din Deva, a absolvit Liceul de Arte Sigismund Toduta, din Deva, și lucra în Capitală
Valentina Florea, 27 de ani, absolventă a Facultății de Comunicare și Relații Publice din București, lucra la o firmă de publicitate și marketing din Capitală, originară din Galați
Carmen Irina „Karina” Oprița 24 de ani, a absolvit Facultatea de Informatică, era în primul an la masterat și lucra ca specialistă IT la Telekom, în București, originară din Câmpina
Matei Gabriel, 42 de ani, Din Prahova, a terminat Universitatea Politehnica din București.
Anda Ioana Epure, 31 de ani, logodnica lui Matei Gabriel
Radu Palada, 35 de ani, lucra în domeniul web marketing, originar din Câmpina
Nelu Tilie, 47 de ani, fost jurnalist în anii 1990 la Tineretul Liber
Diana Enache, 25 de ani, studentă la Cibernetică, originară din Câmpulung Muscel
Nicoleta Baldovin, 25 de ani, absolvise două facultăți: Drept și Istorie și era angajată a Institutului Național al Patrimoniului. Originară din comuna Dobrotești, județul Teleorman
Alexandru-Paul Georgescu, 23 de ani, bassist, student anul II Master – Tehnici diplomatice, Facultatea de Istorie – Universitatea București; absolvent al Academiei de Studii Economice din București, Facultatea de Administrarea Afacerilor cu predare în limba engleză
Constantin Ignat, 40 de ani, cercetător la Institutul Național de Cercetare pentru Sport și toboșar al trupei rock Monarchy Band
Valentin Fieraru, 25 de ani, barman la Clubul Colectiv
Simona Livia Stan, 27 de ani, angajată la compania Oracle
Liliana Gheorghe, 25 de ani, studentă la Litere
Mimi Voicu, 31 de ani, designer și costumieră a trupei Goodbye to Gravity, angajată la compania Oracle
Alexandra Matache, 26 de ani, angajată a clubului Colectiv, absolventă a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din București
Costel Cârlicean, 44 de ani, inițial neidentificat, decedat la Spitalul de Arși, un om sărac din București, cunoscut de prieteni ca Stiș, nu avea rude apropiate
Andreea Chiriac, 28 de ani, lucra la compania Oracle.
Ionuț Costin Popescu, 32 de ani, Art Director & Co-fondator The Cell, originar din Focșani
Daniel Ciobanu, 40 de ani, cameraman și chitarist al trupei Prea Târziu
Ionuț Maior, 27 de ani, bassist în trupa de rock Bruma, absolvent de Politehnică
Tullia Ciotola, 20 de ani, italiancă, studentă la Universitatea Orientale din Napoli, se afla la București în cadrul programului universitar Erasmus, a murit într-un spital din Rotterdam, după ce a fost transferată de la Spitalul SRI în Olanda
Florin Cristian Popescu, 35 de ani, bodyguardul clubului Colectiv
Adrian Popa, 29 de ani, angajat al companiei Oracle
Alex Chelba, 33 de ani, fotograf
Andra Elena Toader, 30 de ani, fotografă
Serian Mavi, 25 de ani, absolventă a facultății de Limbi Străine, angajată la compania Oracle
Ayberk Manci, 20 de ani, cetățean turc, student la Facultatea de Studii Economice a Universității din Izmir, se afla în România prin Programul universitar Erasmus
Alexandra Rădulescu, 26 de ani, lucra ca barmaniță la Clubul Colectiv
Matei Alexandru, 26 de ani
Teodora Maftei, 36 de ani, fotografă și jurnalistă Pro Tv
Liviu Zaharescu, 25 de ani, fotograf pentru publicația online Let’s Rock România, absolvent al Facultății de Marketing a Academiei de Studii Economice București
Tudor Golu, 28 de ani, chitaristul trupei rock Axial Lead
Elena Nițu, 18 ani, elevă în clasa a XII-a D la Colegiul Economic A.D. Xenopol din București
Vlăduț Roberto Andy, 19 ani, a murit în ziua când împlinea 19 ani într-un spital din Chelmsford
Mădălina Strugaru, 29 de ani, prietena solistului Andrei Găluț
Alex Aliman, 28 de ani
Claudiu Bogdan Istrate, 22 de ani
Loredana Dărescu 29 de ani
Ioana Victoria Geambașu, 18 ani, din orașul Mizil, a absolvit Liceul Teoretic Grigore Tocilescu din Mizil și a promovat bacalaureatul cu media 9.51, olimpică la matematică
Ana Albu, 37 de ani
Andreea Ștefan 28 de ani, absolventă de ASE, lucra ca HR Administrator la Accenture România
Alexandru Mihai Iancu, 25 de ani, absolvent al Academiei de Studii Economice (ASE), era pasionat de muzică și cânta la chitară
Alexandru Hogea, 19 ani, student al Facultății de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității București
Ioana Raluca Pănculescu, 36 de ani, psiholog
Roxana Boghian, 26 de ani
Cristian Mitroi 30 de ani, artist grafic
Radu Sienerth, 22 de ani, student la Facultatea de Marketing a ASE București
Soroceanu Razvan Tiberiu, 36 de ani, și-a pus capăt zilelor din cauza durerii provocate de moartea prietenei sale în incendiu

O realitate care sare imediat în ochi este ponderea mare, printre decedați, a persoanelor cu studii superioare (numărul acestora fiind probabil ceva mai mare, întrucât despre anumite persoane nu am reușit să găsesc informații online), a persoanelor care lucrau în domenii umaniste sau în cele ale științelor exacte, a persoanelor care erau active în viața artistică a capitalei; de altfel, Mihai Alexandru și Vlad Țelea, cei doi chitariști ai formației Goodbye to Gravity decedați în incendiu, erau de profesie arhitecți, Universitatea de Arhitectură fiind un „fief” al rockerimii bucureștene încă din perioada anilor ’60-’70 (pasionații își amintesc, cu siguranță, de mica oază de libertate oferită în acele vremuri de celebrul „Club A”). Multe voci au fost scandalizate (pe bună dreptate) de condițiile de funcționare ale clubului Colectiv, însă, ca rocker, nu sunt foarte surprins că muzica noastră a fost în cele din urmă izgonită și izolată în spații de acel tip. Industria muzicală din România a îmbrățișat și promovat alte genuri, trenduri și tendințe începând cu anii 2000, rockul fiind împins tot mai mult spre marginea „mainstream-ului”, până când a ajuns să fie practic „dat afară din încăpere”.

În lipsa vreunui contact semnificativ cu acest gen muzical, rockul a ajuns să fie văzut drept un fel de anomalie misterioasă, un fel de ciudățenie greu de înțeles (întrucât doar un număr mic de oameni par să mai fie exponenți ai acestui curent, și cunoaștem prea bine obiceiul majorităților de a privi orice minoritate „neconformă” drept ceva bizar, care produce suspiciune). În aceste condiții, este din ce în ce mai dificil pentru orice trupă nouă, tânără și ambițioasă, să facă carieră exclusiv din abordarea acestui stil muzical. Trupele rock din România desfășoară în prezent doar o activitate „sezonieră”, cei mai mulți muzicieni având o viață profesională complet separată, în alte domenii, pentru a-și putea întreține traiul de zi cu zi, în timp ce formația rămâne doar un hobby care primește atenție în funcție de măsura în care timpul le-o permite. Aproape toată promovarea este făcută în mod independent de către muzicieni (cu excepția ocazionalelor difuzări la puținele stații care mai promovează rock pe undele radio în țara noastră), în absența vreunui interes din partea principalelor case de discuri din România, sau televiziunilor cu profil muzical. În aceste condiții, pentru formațiile autohtone, concertele au devenit din ce în ce mai mici (și mai rare), iar vânzările din muzică sunt aproape non-existente pe acest segment, puține trupe având o speranță reală de a putea trăi doar din această activitate. Și totuși, Goodbye to Gravity era o formație care părea aflată pe punctul ieșirii din paradigma respectivă: tocmai semnaseră cu Universal Music (o casă de discuri majoră), și albumul Mantras of War avea toate șansele de a deveni discul care să îi transforme într-o formație cu adevărat profesionistă, care să desfășoare o activitate permanentă, cu turnee frecvente în străinătate (acestea urmând să devină principala sursă de venit a celor 5 muzicieni, dacă reușeau să găsească un public semnificativ în Europa), cu un număr mai mare de albume înregistrate, și renunțarea la nevoia de „day-jobs” pentru viitorul apropiat. Vizionați videoclipul piesei „Atonement” (lansat cu doar 2 săptămâni înaintea dezastrului din Colectiv) ca să vedeți standardele de calitate la care erau deja băieții ăștia. Astăzi, rămânem din păcate doar cu două albume excepționale, și cu multe, multe regrete legat de ce ar fi putut să fie.

Nu, concertul din Colectiv nu a fost „ritual satanic” (cum afirma narativa care s-a răspândit rapid printre unii membri ai societății românești la momentul respectiv, în contextul existenței mentalităților majoritate vs minoritate pe care le-am amintit anterior), ci un eveniment cultural care trebuia să ofere relaxare, bucurie și împlinire atât „micii intelectualități” a capitalei, cât și oamenilor simpli. Pe data de 3 noiembrie 2015, Patriarhul Daniel participa la înmormântarea Mariei Ion (femeia de servici care lucra la Colectiv în noaptea incendiului); fiind confruntat de reporteri legat de absența unei luări de poziții mai substanțiale din partea BOR în acele zile, patriarhul a făcut următoarea declarație:

„Învățați mai bine ce-i credința ortodoxă. Să vină lumea la biserică, nu la club. Asta este rânduiala Bisericii.”

Dincolo de vizibila lipsă de empatie (și chiar învinuirea subtilă a morților și răniților din Colectiv pentru propriile suferințe), patriarhul a conturat, prin cuvintele sale, noțiunea că anumite „spații ale păcatului” sunt vulnerabile în fața dezastrelor, în timp ce „spațiile sfinte” (biserica) ar proteja tinerii de asemenea tragedii. Istoria arată însă că bisericile și mânăstirile nu au fost nici ele ocolite de incendii.

Pe 18 aprilie 1930, biserica de lemn din Costești (Argeș) a fost mistuită de un foc de proporții (produs de lumânările aprinse înăuntrul acesteia) care a provocat de 2 ori mai mulți morți decât accidentul din Colectiv: 116, majoritatea victimelor fiind copii(!), tragedia respectivă petrecându-se chiar în timpul celei mai importante sărbători a creștinismului (Paștele). Mi-ar plăcea ca vreun reporter să îl întrebe pe patriarh cu ce au greșit copiii care au murit atunci mergând la biserică, de i-a pedepsit al de sus într-un asemenea hal, chiar în „spațiul protejat de rele”.

Din păcate pentru acest popor, nu „credința ortodoxă” este cea care ne apără în fața dezastrelor, ci buna cunoaștere și aplicare a legilor fizicii care guvernează realitatea înconjurătoare. Mulțumită stadiului la care a ajuns știința umană (prin munca a milioane de cercetători de-a lungul ultimelor câteva milenii), omul ar trebui să fie pe deplin capabil să se apere chiar și în fața unor procese naturale înspăimântătoare, care puteau fi puse în trecut doar în seama voinței zeilor (cutremure, fulgere, tornade, incendii, inundații), dar care sunt azi pe deplin înțelese. Și totuși, prioritățile noastre continuă să fie în alte locuri…

Poate este simbolic faptul că zilele acestea, chiar în pragul împlinirii unui deceniu de la dezastrul din Colectiv, a fost inaugurată cu mult fast și sărbătoare o catedrală de dimensiuni colosale (cea mai mare catedrală sau biserică ortodoxă din lume) chiar în centrul Bucureștiului, de către același patriarh Daniel care acum 10 ani mustra tinerii de la concertul Goodbye to Gravity.

La 10 ani distanță, rămân câteva lucruri: multă durere, familii și destine distruse, anumite mentalități neschimbate, nesiguranță, neîncredere. Rămâne însă și o moștenire muzicală, care va continua să fie vie atâta vreme cât ne amintim de piesele celor de la Goodbye to Gravity și continuăm să dăm „play”, mânați de un îndemn care, sper eu, va transcende durata unei simple vieți umane: „the day we give in is the day we die!”.