„Un altfel de Harap-Alb” nu e genul de spectacol pe care îl „înțelegi” rece și apoi îl analizezi. E genul pe care îl trăiești. Îl vezi, râzi, te recunoști, te așezi mai confortabil pe scaun, apoi râzi din nou. Și, când se termină, îți dai seama că basmul lui Ion Creangă a a putut să îți vorbească despre prezentul tău. Acela pe care îl trăiești zi de zi și căruia, din obișnuință, nu îi vezi exagerările.
Premiera a avut loc pe 18 decembrie, iar următoarea reprezentație este programată pe 22 ianuarie – un detaliu important, pentru că e unul dintre acele spectacole la care să îți iei prietenii și familia și să mergeți să-l vedeți. Doar să nu uitați să închideți telefoanele mobile, să nu vă faceți selfie-uri înainte și… să vă bucurați cu adevărat de poveste și personajele ei.
Curtea domnească a Craiului nu e tocmai o curte cu un palat, ci un apartament de bloc. Mama a plecat la muncă în Italia și n-a mai revenit. Frații sunt un bețiv și un parior. Harap-Alb nu pleacă să salveze lumi, ci să ajungă la facultate, în „orașul de cinci stele verzi”, o trimitere deloc subtilă (și foarte savuroasă) la pretențiozitatea Clujului.
Iar calul năzdrăvan? Ei bine, e CalGPT, mai întâi un telefon vechi cu butoane, apoi un pseudo-robot care stârnește hohote de râs și care, exact ca în basm, îl ghidează pe erou prin haosul lumii.
Regia lui Ionuț Caras funcționează ca un filtru ironic peste realitatea românească: corupție mică și mare, dorința obsesivă de „a intra în oraș”, influenceri, grătare în pădure, gunoaie, turiști care fac selfie cu ursul. Replica ursului (interpretat de Cosmin Stănilă) „mai demult mi-era frică de vânători, acum mi-e frică de turiști”, spune tot, simplu și tăios.
Pădurea e sufocată de gunoaie, oamenii taie copaci, alții își fac poze „pentru content”, iar mitul naturii pure se sparge spectaculos. Tunelul dacic, cu Tarabostesul său plin de clișee, interpretat de Adrian Cucu, e unul dintre momentele cele mai amuzante ale spectacolului.
Ștefan Dogaru, în Harap-Alb, e simpatic și onest. Deși cei care l-au văzut în spectacolele din facultate, pe care a absolvit-o la Cluj, știu că are resurse actoricești încă neexploatate pe deplin aici, personajul funcționează în economia spectacolului: e acel tânăr ușor pierdut, dar bine intenționat, pe care îl recunoaștem imediat.
În schimb, Tudor Jula (Flămânzilă / fratele mijlociu) se mulează excelent pe rol: are prezență scenică, timing comic și un umor firesc, care nu forțează poanta.
O surpriză reală este Christian Har în rolul lui CalGPT. Cu o energie incredibilă și o expresivitate foarte bine controlată, depășește cu mult eticheta de „actor la început”. Transformarea telefon–robot e un mic spectacol în sine, iar publicul reacționează instant.
Bonus delicios: vocea lui CalGPT, cât timp este telefon, îi aparține lui Mircea Bravo.
Primarul Verde, interpretat de Cosmin Stănilă, e una dintre cele mai savuroase apariții din spectacol. Primar al „orașului de cinci stele verzi”, el adună constant oamenii în jurul său, organizează concursuri absurde pentru a decide cine e „demn” să devină cetățean al orașului și transformă orice gest administrativ într-un mic spectacol de autopromovare. Totul e împins deliberat la un grad extrem de ridicat de glorificare: discursuri exaltate, poze, aplauze, validare continuă. Nu orașul contează cu adevărat, nici comunitatea, ci imaginea primarului, mereu plasat în centrul atenției, mereu în lumina reflectoarelor. Personajul funcționează ca o satiră limpede asupra cultului personalității ambalat în „verde”, „eco” și „smart”, unde participarea civică devine competiție, iar administrația devine show.
Spânul, în interpretarea lui Bogdan „Bob” Rădulescu, e reinventat cu o precizie comică tăioasă: nu mai e doar uzurpatorul clasic din basm, ci oportunistul perfect adaptat prezentului. Visul lui nu e puterea în sine, ci mutarea din „Florești stai în trafic bolunzești” în „orașul de cinci stele verzi”, cu tot pachetul aferent: loc de parcare, validare socială și, eventual, funcția de primar. Pentru asta, îl folosește pe Harap-Alb ca pe o unealtă docilă, exploatându-i naivitatea cu un cinism relaxat, aproape simpatic la suprafață. Spânul lui Bob Rădulescu e genul de personaj care te face să râzi și apoi să te oprești brusc, pentru că îl recunoști: abil, descurcăreț, mereu „pe lângă sistem”, dar hotărât să ajungă în vârf folosind exact slăbiciunile lui.
Ajutoarele lui Harap-Alb sunt reimaginate delicios, fiecare purtând pe umeri câte un exces recognoscibil al lumii contemporane. Gerilă, interpretat de Miron Maxim, apare într-o salopetă groasă de schi și conduce o mașină fără căldură, iar frigul devine într-o stare permanentă, nu într-o putere. Ochilă, jucat de Salomeea Rusu, este influencer: atent la imagine, la expunere și la validare, mai conectat la ecran decât la realitate. Împreună, acești ajutoarele nu sunt eroi ideali, ci un grup de personaje imperfecte, fiecare prizonier într-un tip de exces, care reușesc tocmai prin haosul lor să-l împingă pe Harap-Alb mai departe.
Ideea de a avea un povestitor clasic (Ionuț Caras) și unul modern (Anca Hanu) funcționează excelent. E o pendulare constantă între basm și realitate, între „a fost odată” și „se întâmplă chiar acum”. Muzica și cântecele susțin acest balans și dau spectacolului un ritm viu, aproape cinematografic.
Referințele la Sânziana și Pepelea (regia Alexandru Dabija) nu sunt întâmplătoare. Acel spectacol a devenit un reper, un fenomen, premiat și jucat ani la rând cu sala plină. „Un altfel de Harap-Alb” pare să își asume aceeași dorință: să fie popular fără să fie facil, inteligent fără să fie scorțos.
Ionuț Caras își confirmă, încă o dată, nu doar forța de actor, ci și maturitatea regizorală. Spectacolul e coerent, viu, atent la detalii și foarte conectat la prezent.
„Un altfel de Harap-Alb” e un spectacol care te face să râzi, dar și să te întrebi: unde suntem și încotro mergem? Nu moralizează agresiv, nu dă lecții, ci îți arată o oglindă: una colorată, muzicală, absurdă pe alocuri, dar extrem de recognoscibilă.
Un basm pentru adulți obosiți de realitate, dar care încă mai speră că binele poate câștiga. Măcar pe scenă. Deocamdată.
