Miercuri e ziua de naștare a poetului Mihai Eminescu, considerat cel mai mare poet național. Criticul literar Paul Cernat a postat despre acesta cu o zi înainte de ceea ce se numește Ziua Culturii Naționale.
”15 ianuarie nu e „despre” Eminescu. De altfel nici nu s-a născut la data acreditată oficial de către Maiorescu. Mă grăbesc să postez acum ceva despre el, că mîine se face aglomerație și-ncep cădelnițările – utile, poate, dar nu pentru mine, care m-am ciocnit de psihicul poeziei lui încă de la 4-5 ani, cu efecte durabile și nu tocmai comode.
Două dintre cele mai intense și mai moderne poeme eminesciene sînt tributare latinității clasice: „Odă (în metru antic)” și „Trecut-au anii…” (replică la „eheu fugaces… labuntur anni” din oda lui Horațiu). Două texte perfecte, inclusiv pentru un cititor exigent de azi. Ai zice că autorul „Rugăciunii unui dac” își proiectează cel mai bine alienarea modernă în limpezimile Antichității latine. În ambele cazuri, primul și ultimul vers sînt uluitoare: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;//Ca să pot muri liniștit, pe mine/Mie redă-mă!” Și: „Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri//Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!” Primul text era poemul eminescian favorit al lui Ion Barbu și Nichita Stănescu. Celălalt – al lui Bacovia.
Mi se pare simptomatic faptul că un patriarhalist conservator precum conu Nae, eroul lui I. Al. Brătescu-Voinești din povestirea „Inimă de tată”, simțea nevoia pe la 1900 să-și trezească la realitate fiul (pe Mișu) care, întors din străinătate, se lăsa bîntuit de gînduri negre, izolîndu-se cu „argumentul” versurilor eminesciene din „Mortua est!” („A fi? Nebunie tristă și goală;/Urechea te minte și ochiul te-nșală”) și al reflecțiilor lui Schopenhauer despre sinucidere, copiate de tînăr într-un caiet personal: „Mișule, fătul tatei, lasă cărțile alea ca nu sunt bune, ascultă-mă pe mine, nu sunt bune. Cartea va sa fie omului prieten, nu dușman. Din carte va să învețe omul – cum zice Miron Costin, cronicarul, in predoslovia lui – să cunoască pe Dumnezeu și laude să-i aducă pentru toate ale lui cătră noi bunătăți. (…) Prieten, nu dușman și cărțile aste îți sunt dușmani, dacă-ți sădesc și fac să-ți încolțească în minte gînduri pizmașe ca alea care le-am citit adineauri scrise cu mîna ta, slova ta, dușmani daca ponegresc bunătatea lui Dumnezeu și frumusețea lumii clădită de dînsul. Uită-te și vindecă-te!” „Duiosul povestitor” confirmă astfel nu doar ideile detractorilor din epocă privind „literatura bolnavă” a lui Eminescu, ci și potențialul ei de contagiozitate virală, care i-a otrăvit cu venin baudelairian și pe simboliștii noștri. Cît despre Baudelaire, se știe că primele traduceri în românește din poemele lui, datorate junimistului Vasile Pogor, au apărut în același număr în care Eminescu redebuta la „Convorbiri literare” în 1870.
Un eseu de referință (îmi măsor bine cuvintele!) despre „baudelairianismul” lui Eminescu a publicat anul trecut un student al facultății bucureștene de Litere, Ștefan Dumitraș, în „Observator cultural.” There is hope.
