Din punct de vedere istoriografic și folcloric, popoarele balcanice îl consemnează aproape unanim pe Iancu de Hunedoara drept una dintre cele mai importante personalități politice ale acestei regiuni în jurul perioadei de final a Evului Mediu. Și pe bună dreptate….atât prin numeroasele bătălii purtate împotriva Imperiului Otoman la mijlocul secolului al XV-lea, dar și prin abilitatea politică excepțională care i-a permis să ajungă foarte rapid cel mai puternic bărbat din Ungaria și să exercite o influență decisivă inclusiv asupra diplomației statelor vecine, Iancu de Hunedoara a rămas în istorie drept un erou celebrat atât de români, cât și de maghiari, și ca un personaj respectat de sârbi, croați, sloveni, bulgari și celelalte popoare ale regiunii.
Victoria defensivă obținută împotriva otomanilor la Belgrad în 1456 este și astăzi un motiv de mândrie națională pentru noi și vecinii noștri: în cinstea victoriei, papa Calixt al III-lea a cerut ca fiecare biserică să tragă clopotele la prânz, obicei păstrat până în zilele noastre în toată lumea creștină.
Și totuși, în ciuda măiestriei tactice incontestabile a lui Iancu de Hunedoara, marele strateg și om politic nu a avut un „palmares perfect” din punct de vedere militar. Ba chiar, una din înfrângerile suferite de acesta cu 8 ani înaintea triumfului de apărare de la Belgrad a fost atât de dezastruoasă, încât a dus la capturarea lui Iancu de către otomani, stoparea oricărei tentative de cruciade de amploare îndreptate de Ungaria spre sudul Dunării, și implicit la facilitarea căderii Constantinopolului în mâinile turcilor, în lipsa posibilității acordării unui ajutor militar substanțial bizantinilor aflați la ananghie.
Luna septembrie a anului 1448 îl găsea pe Iancu de Hunedoara făcând ultimele pregătiri pentru o cruciadă de mare anvergură, la care urmau să participe și aliații balcanici ai guvernatorului Ungariei. Într-o scrisoare trimisă către Sfântul Scaun, Iancu declara cu hotărâre că se săturase de „luarea bărbaților noștri în robie, violarea femeilor noastre precum și de căruțele încărcate cu capetele tăiate ale semenilor noștri”, menționând Imperiul Otoman sub titulatura „dușmanul Europei” și afirmându-și determinarea de a-i alunga definitiv pe turci de pe continent. Plecând din Ungaria în fruntea unei armate de 16.000 de soldați, Iancu a primit un sprijin substanțial din partea Țării Românești aliate: 8000 de români s-au alăturat armatei Ungariei, pornind împreună cu trupele lui Iancu spre sudul Dunării. Asaltul decisiv asupra turcilor avea însă să fie declanșat abia odată ce armata maghiaro-română reușea să se alăture cu succes trupelor conduse de către marele conducător albanez Skanderbeg, un aliat de nădejde al lui Iancu de Hunedoara care se angajase să îi ofere guvernatorului sprijin deplin în demersul său ofensiv îndreptat împotriva otomanilor. Alertat de planurile liderilor creștini, sultanul Mehmet al II-lea a pornit într-o cursă contra-cronometru pentru a împiedica cele două armate să se intersecteze, iar pe 17 octombrie 1448, osmanlâii reușeau să intercepteze contingentele lui Iancu de Hunedoara la Kosovopolje.
Rezultatul avea să fie unul absolut dezastruos: la finalul unei înfruntări crâncene care durase avea să se întindă pe 3 zile, peste 9000 de soldați maghiari și 6000 de români rămâneau morți pe câmpul de luptă, Iancu pierzând astfel peste jumătate din armata cu care pornise spre sudul Balcanilor și fiind astfel forțat să își abandoneze cruciada anti-otomană. Aceasta avea să fie, de altfel, ultima acțiune ofensivă desfășurată de marele voievod împotriva turcilor, acesta trecând în defensivă în ultimii săi ani în calitate de conducător al Ungariei.
Astfel, ca rezultat direct al celei de-a doua bătălii de la Kosovo, sultanul Mehmet al II-lea va obține mult dorita „cale liberă” către Constantinopol, pe care o va fructifica printr-un asediu de amploare în anul 1453, în urma căruia măreața capitală bizantină va cădea pentru vecie în mâinile turcilor.
