pe de alta ia amploare. În apărarea lui Dinescu a sărit și Dinu Adam.
Sâmbătă, 13 martie, Dinescu i-a dat replica, pe pagina sa de facebook, filosofului Gabriel Liiceanu, care l-a ”încondeiat” în siteul Contributors.ro
Redăm postarea:
”Cum am decis eu să-mi deschid un barber shop
Numai dracul și-ar fi închipuit prin anii ’90, când în România Mare eram acuzat că împreună cu Andrei Pleșu am ciordit la revoluție sculele de bărbierit și capacele de aur ale closetelor lui Nea Nicu din Primăverii, că Gabriel Liiceanu nutrindu-se pe ascuns din hoitul lui Vadim, va regurgita la bătrânețe perlele urît mirositoare pe care sconcsul peremist le cultiva în colonia de scoici din haznaua partidului. Adevărat îi că domnul Liiceanu nu are talentul grobianisim al Tribunului, fiind mai degrabă un conțopist al abjecției, un filosof cu mînecuțe de contabil care-și scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice și al deșertăciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu.
O singură dată în viață l-am făcut pe Gabriel Liiceanu să plîngă și văd că nu m-a iertat nici pînă în ziua de astăzi pentru acel afront.
În 18 martie 1989, la o zi după ce interviul meu din Libération fusese citit la Europa Liberă, pe holul întunecat al Casei Scriitorilor, am dat nas în nas cu umbra filosofului care, tumefiat și cu figura ușor răvășită, mi-a șoptit la ureche: „Dragul meu, aseară am ascultat vorbele tale cutremurătoare și am plîns în hohote. Suntem niște lași, suntem niște lași…”, după care, năluca suferindă s-a topit ca fumul, ca să o reîntîlnesc după un an, purtînd cu dezinvoltură în cîrcă, Editura Partidului Comunist.
În Cartea albă a Securității există înregistrarea unei gărgărițe plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile cîtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidențial, despre dărîmarea satelor, despre cenzură, despre foamea și frigul din România. Împreună cu Andrei Pleșu eram gata să plasăm bomba la Ambasada Olandei, unde amicul nostru Coen Stork aștepta să o detoneze în întreaga lume. Nici n-am apucat să-mi termin bine recitalul, că Octavian Paler a sărit ca ars zicînd că el îl știe bine pe Ceaușescu și că stilul meu pamfletar o să-l scoată din minți. „Gîndiți-vă că aveți copii la școală!” a exclamat Paler. „Tocmai d’aia ar trebui să ne spălăm de rușinea de a tăcea ca lașii!”, i-a întors-o Alexandru Paleologu. Cel mai îngrozit dintre toți s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu care a afirmat că el nu semnează, ca să nu-i omoare securiștii copilul, lăsîndu-i doar pe copilașii mei în ghearele lor. Pînă la urmă, din pricina timpului nefavorabil, revoluțiunea s-a amînat pentru altădată. Astfel și-a mîncat Gabriel Liiceanu covrigul aurei de disident pe care, uscat și sfoiegit, a încercat să și-l tragă pe cap după căderea comunismului.
Mult mai tîrziu, Andrei Pleșu mi-a mărturisit că pe la începutul verii lui ’89, cu o zi înainte de a pleca în exil la Tescani, a fost vizitat acasă de Gabriel Liiceanu, care, destul de opărit, i-a reproșat gafa de a se fi solidarizat cu mine: „Andrei, imaginează-ți că noi doi ședeam liniștiți la tine în curte și convorbeam despre lucrul în sine, iar tu te ridici, mă lași baltă și fugi după golanul de Dinescu care strigă ca un țigan prin fața casei tale spoitingiri!”
Trecut-au anii și golanul de atunci s-a metamorfozat într-un soi de Rasputin altoit pe Mărgelatu, un monstru al societății de consum, cu o mînă pe volan și cu o alta pe sticla de palincă, scuipînd cojile bomboanelor agricole în ochii trecătorilor de pe Calea Victoriei.
Făcînd o comparație între noi doi, sigur că în vreme ce subsemnatul clămpănea din limba de lemn a Facultății de Ziaristică de la Ștefan Gheorghiu, Liiceanu trăgea cu nesaț pe nări iarba idealismului. Că nu oricine își putea permite, în epoca lui Pericle, cum frumos a denumit-o mătușa domnului Liiceanu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, să-și plimbe cu atîta candoare cămila ființei prin oaza de libertate a Facultății de Filosofie, unde Karl Marx era adus în lanțuri la cursuri. Și în timp ce Constantin Noica îl imobiliza pe bărbos, ca junele Liiceanu să-l lovească cu vergeaua peste degetele cu care scrisese Manifestul Partidului Comunist, domnul Hegel, cu picioarele pe catedră, le vorbea studenților despre civilizația untului care l-a marcat atît de mult pe patronul Editurii Humanitas, încît i-a lăsat dîre adînci de alifie pe trupu-i de efeb.
Stau și mă întreb ce copită de măgar l-a lovit în falcă pe Gabriel Liiceanu, de a revărsat asupra poetului atîtea zoaie?! Poate copita mea de acum un an, cînd am descoperit că în dosul cremelor unsuroase se ascunde un criminal în serie care s-a deconspirat inainte de a-mi deschide un barber shop, pe Facebook, unde i-am luat scalpul lui CTP, l-am bărbierit pe Stelică și i-am pus părul pe moațe Anei Blandiana, adică mușteriilor care au tăbărît pe mine din senin.
???????? ??? ??????, ?? ??????? ???????? ?̂? ????? ?????????
După o lamentabilă carieră de criminal în serie, Gabriel Liiceanu se desparte de membrii Grupului pentru Dialog Social cu aerul preotului indignat că păcătoșii cărora le-a servit ultima împărtășanie se simt din ce în ce mai bine în lazaretul cu leproși.
În șiragul strălucitor al despărțirilor post-goetheene, mărgica vineție pe care Liiceanu o poartă ca găina babei în cioc e adumbrită de complexul actului ratat al asasinului ce nu mai suportă să-și vadă victimele rămase în viață.
Aidoma unui Fidel Castro cu ideologia întoarsă pe dos, antimarxistul de operetă se visează a fi ținta unor nesfîrșite atentate puse la cale de garda pretoriană a lui Ion Iliescu, pe care le dezvăluie într-o teribilă confesiune de martir al comunismului care a sărit pîrleazul spre capitalism cu pielea iepurelui încă nedezlipită de spinare.
Tîrît de Andrei Pleșu în bîrlogul lui Virgil Măgureanu imediat după mineriada din ’90, Gabriel Liiceanu retrăiește parcă în fața unui pahar cu Coca-Cola angoasa episcopilor nevoiți să sărute inelul otrăvitor al Papei Borgia. Ca la o ruletă rusească, are flerul de-a învîrti cu dibăcie paharele și de a-l sorbi pe cel din fața lui Măgureanu, dejucînd astfel intenția malefică a directorului SRI.
La cîteva zile după atentatul eșuat se trezește la ușă cu mesagerul diavolului, care îi pune în brațe drept plocon o lădiță cu șase sticle de catran învechit în beciurile instituției.
Așa cum vitriolul Miței Baston se preschimbă pînă la urmă în cerneală violetă, licoarea primită cadou de la alunecosul generalisim, pe care n-a îndrăznit a o bea, ajunge pe masa Grupului pentru Dialog Social, unde Gabriel Liiceanu, ca un savant ce se joacă cu viețile oamenilor de dragul unui experiment științific, așteaptă să vadă efectul devastator al Saricăi Niculițel asupra șoriceilor dalbi din laboratorul societății civile.
Numai că, în loc să strige „Evrica!”, filosoful e nevoit să exclame iohannicește „Ghinion!”. Căci, plini de recunoștință, cobaii chercheliți păreau a-i cerși din priviri încă o butelcuță.
Dacă membrii Grupului ar fi căzut lați în ziua aceea, România și-ar fi sporit zestrea de eroi ai neamului, care n-ar mai fi apucat să-și fractureze conștiința cu ocazia premierii unui procuror abject pe care însuși domnul Liiceanu l-a pupat acolo unde-i temelia mai moale fără teama de-a colecta un stafilococ.
În locul cartofului străpuns de-o țepușă am fi avut astăzi în Piața Revoluției un grup statuar în care Gabriel Liiceanu, desfigurat de durere aidoma Țarului Ivan cel Groaznic din tabloul lui Ilia Repin, își strînge la piept pisoiașii pe care el însuși i-a omorît.
Dacă pare de necrezut, iată mărturia originală a lui Gabriel Liiceanu:
“Și totuși, starea de alertă în privința directorului proaspăt înființatului SRI nu mi-a dispărut. La cîteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la ușa apartamentului meu din Intrarea Lucaci și îmi lasă, «din partea domnului director», o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învîrtit în jurul lădiței cîteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întîlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unul. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic”.
Ce a scris Theodor Paleologu:
”Scandalagismul face parte din ADN-ul poporului român, deci și al intectualilor români. De ce ar fi ei de o esență diferită?
În microcosmul intelectual românesc cred că toată lumea s-a certat cu toată lumea. Orice divergență, cît de mică, orice preferință, cît de insignifiantă, orice opțiune, cît de circumstanțială, devin invariabil motive de vorbe grele, acuzații peremptorii și condamnări fără drept de apel. Chiar și prietenii au tot felul de ranchiune mocnite și reproșuri ascunse.
„Era supărăcioșilor” promite să fie extrem de îndelungată…”, a scris acesta pe contul său de Facebook.
Ce a scris Dinu Adam:
Întrucît știu că-n lista mea de contacte sînt oameni de felurite orientări, opinii, simpatii și antipatii, mă văd nevoit să intervin și eu în discuția privind blitz-atacul d-lui Gabriel Liiceanu împotriva prietenului meu Mircea Dinescu.
Nu ca să-i iau apărarea lui Mircea – sînt convins că se poate descurca singur foarte bine și, de altfel, n-ar fi prima dată -, ci ca să lămuresc cîteva pasaje ale actului de acuzare pe care dl. Liiceanu l-a întocmit, pare-se, în baza ucigătoarelor dovezi puse generos în circulație de tribunul Vadim Tudor, cu precădere în revista sa „România Mare”, în urmă cu trei decenii.
De bună seamă, n-am nimic împotriva afinităților care-l apropie pe dl. Liiceanu de ilustrul său predecesor, Vadim, cel ce îmbrăcase tricoul justițiar al morții, aidoma „tizului” său, Tudor Vladimirescu.
Mă surprinde, însă, memoria sa selectivă, căci tot la vremea cînd Mircea devenise ținta atacurilor din „România Mare”, nici alte persoane publice – și nici măcar dl. Liiceanu – n-au fost scutite de agresivitatea imundă a spumegătorului corifeu, ieșit la lumină de sub poala lui Eugen Barbu.
Neplăcut ar fi să dau crezare mizeriilor scrise pe seama lui Mircea, pentru că asta ar însemna să le cred și pe cele puse, pe-atunci, în cîrca d-lui Liiceanu.
Ceea ce nu-s dispus, măcar pentru că sînt unul dintre martorii acelor ani și evenimente, așa că prefer să încerc restabilirea unor mici adevăruri, denaturate în filipica d-lui Liiceanu și picurate sadic în urechile aplaudacilor săi, și dînșii recrutați, pare-se, dintre nostalgicii Vadimului.
Să stabilim întîi contextul (pentru că unora atacul d-lui Liiceanu li se pare ivit din senin): dl. Liiceanu este patronul editurii „Humanitas”.
Editura „Humanitas” a publicat recent o carte a Anei Blandiana, în care distinsa poetă deapănă niscai amintiri, printre care și o nefericită lacună de memorie (sau, mai degrabă, înțelegere „vițăvercea”), pe care însă găsește potrivit s-o stoarcă de zeamă acră pentru a coroda imaginea de disident a lui Mircea Dinescu.
Cum n-am participat la întîmplare (singurii martori credibili, adică Doinea Cornea și Masha Dinescu, fiind dispăruți între timp), n-am cum face decît să dau crezare ori Blandianei, ori lui Mircea.
Iar Mircea a reacționat prompt și a făcut precizările de rigoare, cam ca la radio Erevan: e adevărat c-a fost vorba despre Hitlerjungenzi, dar tocmai dimpotrivă – spre deosebire de copiii lui Hitler, care și-au apărat tătucul cu prețul vieții, decrețeii lui Ceaușescu l-au răsturnat pe tătuc cu prețul vieții lor.
Ceea ce, recunosc, nu numai c-a fost adevărat, dar și bine spus.
Urmarea este surprinzătoare: nu Ana Blandiana îi dă replica lui Mircea Dinescu, ci dl. Liiceanu, patronul editurii ce-a publicat cartea, care sare ars și inadecvat în apărarea investiției sale editoriale, poate și cu speranța discretă că un scandal este mai profitabil pentru promovarea unei cărți, decît o costisitoare campanie de publicitate.
Cer scuze pentru prea-lunga introducere, însă la mine este boală profesională: ca inginer constructor, nu pot construi decît dacă am așezat fundația.
Chiar dacă m-am împrietenit cu Mircea abia după 1990, nu pot trece, totuși, cu indiferență peste jumătățile de adevăr amestecate cu inexactități flagrante și banalizate minuțios de precursorii d-lui Liiceanu, ca să-i poată da de gîndit filosofului.
De pildă, poetul n-a intrat în disidență în preajma lui 1990, ci cu cîțiva ani înainte (curioșii pot să citească articolele lui Mircea Dinescu și scrisorile adresate președintelui Uniunii Scriitorilor, în volumul de „Pamflete vesele și triste”), pînă cînd, în martie 1989, sistemul a răbufnit și n-a mai tolerat „golănia” lui Dinescu de a-l face cu ou și oțet (apucături culinare, deh) pe Ceaușescu (și taman prin publicații străine), așa că l-a poprit la domiciliu.
Deși recunoaște realitatea revoluției din decembrie 1989, dl. Liiceanu se simte obligat (sic!) să recurgă la scenariile de culise (la vremea lor, acreditate de Vadim), pe care le îmbogățește cu propriile speculații.
Aflăm de la dl. Liiceanu (de parcă n-am fi știut deja) că, poate (sic!), se pregătesc viitoare desecretizări ce vor descîlci drastic rolul de agent al lui Dinescu în respectiva „cacialma istorică” (care deja nu mai este revoluție).
Ni se mai dezvăluie că Mircea Dinescu n-a fost bursier Humboldt în anii 80, ca dl. Liiceanu, ci absolvent al Academiei Ștefan Gheorghiu”, uitînd să amintească amănuntul că, începînd cu mijlocul anilor 70, toți oamenii care lucrau în presă erau obligați să urmeze cursurile respective, ca să-și poată păstra locul de muncă (iar Mircea era redactor la „Luceafărul”).
La cît de „pușlama” era Dinescu încă de pe-atunci și, iată, pînă-n zilele noastre (apud dl. Liiceanu), îmi și închipui cam cu cîtă osîrdie a studiat el documentele de partid și de stat.
Ceea ce știe dl. Liiceanu și nu mai știe nimeni este că absolvenții de „Ștefan Gheorghiu” sînt acum în DIE (mă rog, cred că-i zice SIE), sînt miniștri, prim-miniștri și afaceriști de top; cum Mircea nu-i agent în străinătate, nici ministru, nici prim-ministru, nu-mi rămîne decît să-l încadrez la categoria afacerist de top, deși nu l-am găsit în nici un top al milionarilor (desigur, grație d-lui Liiceanu, vom reveni pe acest aspect).
Prima grijă a lui Dinescu (cam scandalagiu, e drept), în 1990, a fost să obțină de la premierul Petre Roman, pentru membrii Uniunii Scriitorilor, un bloc de locuințe în piața Unirii, precum și două sedii (casa Vernescu și Casa Grădișteanu), în locul celor două sedii confiscate de regimul trecut (care le transformase în ambasade ale Libiei și Irakului).
Tot pe-atunci, în locul locuinței din Bitolia, Dinescu a primit din fondul de protocol, cu chirie, locuința din Aviatorilor, unde s-a mutat doar după ce i s-au dat asigurările că nu fusese naționalizată și nici nu aparținuse vreunui nomenclaturist.
E drept, știe dl. Liiceanu ceva, dar e la fel ca-n istorioara cu Hitlerjungenzii: casa fusese confiscată de statul român în urma condamnării post-sinucidere a fostului ambasador nazist la București, Manfred von Killinger, ca criminal de război.
O vreme, locuise acolo Mia Groza, care nu era nicidecum protejată a Elenei Ceaușescu, ci doar fiica lui Petru Groza, și emigrase (ca indezirabilă) în Germania, dacă nu mă înșel; casa nu mai fusese ocupată mai bine de zece ani, nu pentru c-ar fi fost „villa damnata”, ci pentru că avea nevoie de reparații pe care eventualii pretendenți n-au vrut să și le asume.
Cu tipografia este tot cam ca la radio Erevan: ministrul de externe al Germaniei, Hans-Dietrich Genscher, a avut o întîlnire cu Mircea și s-a arătat dispus să doneze o tipografie (demontată din RDG) scriitorilor din România. Ulterior acestei promisiuni, s-a constatat că, oficial, Ministerul de Externe german nu are dreptul să facă o asemenea donație, decît dacă contribuie la promovarea literaturii germane în afara țării. Ca urmare, a fost înființată „Fundația pentru Promovarea Literaturii Germane în România”, care a primit donația, cu condiția ca aceasta să fie folosită în comun cu Uniunea Scriitorilor, iar, drept garanție, Mircea a devenit și președinte al acestei fundații.
Incitați de Helmuth Britz (poet și traducător de limbă germană, care rîvnea să primească cetățenie germană, numai că, în 1991, Germania n-o mai acorda decît dacă se dovedea că este persecutat în țara sa) și de Paul Vinicius (pe-atunci ziarist la „Evenimentul zilei”, devenit între timp poet, dar și disident – împreună cu alții, inclusiv eu – față de Uniunea Scriitorilor condusă de Nicolae Manolescu), nepricepuți în a deosebi un act de trăsură, ce însoțea expediția tipografiei, de actul de donație, unii dintre membrii Comitetului Director al Uniunii s-au inflamat și-au purces la sforăitoare acuze publice la adresa lui Dinescu (promovate, desigur, în „Evenimentul Zilei”), care era la vremea aia cu o bursă la Berlin.
Mircea Dinescu n-a fost măturat, ci, sătul de neputința colegilor săi din conducerea Uniunii de-a înțelege niște proceduri birocratice, de altfel nu foarte complicate, s-a întors în țară, a scris o scrisoare extrem de severă (și îndreptățită), adresată în special „prietenilor” Octavian Paler, Ana Blandiana și Laurențiu Ulici, după care și-a dat demisia, cu lehamite.
În paranteză fie spus, după demisia lui Dinescu, scandalul s-a liniștit, Ulici a devenit președinte al Uniunii, Britz a primit cetățenie austriacă (și s-a reprofilat pe comerțul cu păpuși și jucării de plastic), iar Vinicius a devenit membru al Uniunii Scriitorilor.
După ce conducătorii Uniunii s-au lămurit că, spre surpriza generală, cărțile nu se pot tipări gratis, întrucît Ambasada Germaniei nu are și obligația de-a plăti hîrtia, cerneala și salariile tipografilor, tipografia (sămînța scandalului, așadar) a rămas în grija Fundației pentru Promovarea Literaturii Germane, care finanța revista „Neue Literatur” și ziarul „Allgemeine Deutsche Zeitung”.
Recunosc, povestea n-ar fi fost așa de lungă și amănunțit povestită, dacă pe vremea aceea n-aș fi fost purtător de cuvînt al Comitetului Uniunii Scriitorilor, adică dacă întîmplările astea n-ar face parte din propria mea biografie, dl. Liiceanu avînd pe-atunci cu totul alte preocupări, ceea ce, iată, nu-l împiedică să invoce argumente al căror conținut nu-l înțelege.
Dl. Liiceanu nu pierde ocazia de-a răstălmăci (așa cum mulți alții au procedat înaintea sa) una din declarațiile lui Mircea Dinescu referitoare la demonstrația maraton din Piața Universității, tot pe modelul radio Erevan, căci el, de fapt, tocmai protesta în CPUN împotriva intervențiilor violente și provocărilor cu care echipa de conducere condusă de Ion Iliescu încerca să destabilizeze „zona liberă de comunism”.
Cum eram, onorific, director al editurii sale, „Seara”, unde-și publica volumele de poezie și de pamflete, am organizat împreună și lansările de carte, nu doar la tîrgul la care se referă dl. Liiceanu, ci și cutreierînd țara, de la Arad la Iași și de la Cluj pe Litoral, cu o masă pliantă și cu „portavocea”. Taraful „Mambo Siria”, ce ne devenise un soi de mascotă, ne-a însoțit la tîrgul de carte de la București, membrii fanfarei fiind îmbrăcați în poncho-uri pe care le confecționasem, într-adevăr, peste noapte din pături. Nu era nicidecum rezultatul vreunui chef prelungit, ci o formulă diferită (scandaloasă, e drept), dar mult mai adecvată noțiunii de „tîrg”, de-a aduna spectatorii, decît plicticoasele discursuri afectate și excesiv afectuoase.
Cu „moșia lui Dinescu”, dl. Liiceanu dă din nou un rateu răsunător, pentru că fostul și ulteriorul președinte Iliescu n-are nici o legătură cu Portul Cultural Cetate, după cum acesta din urmă nu-i doar pe harta turismului autohton, ci figurează – pentru orice curios de bună-credină – și pe hărțile europene, ca singurul port cultural de pe continent (din 2007).
Dacă nu mă înșel (și n-am cum să mă înșel), „Fundația pentru Poezie Mircea Dinescu” a cumpărat portul abandonat de la Cetate (jud. Dolj), scos la licitație spre a fi demolat pentru a se recupera cărămida, în 1998 (parcă președinte, pe-atunci, nu era Iliescu, ci Emil Constantinescu, dar nici acela n-a participat la licitația de la Cetate).
Cum eram, alături de Mircea, cei doi fondatori ai respectivei fundații și, în egală măsură, nepricepuți în valorificarea vestigiilor din epoca comunistă (așa cum au știut s-o facă, cu mare folos, afaceriștii de top despre care amintea dl. Liiceanu mai devreme cu fabricile și combinatele ceaușiste), ne-am mulțumit să folosim o bună parte din banii obținuți de Mircea din cesionarea acțiunilor de la „Academia Cațavencu” pentru a transforma o ruină spectaculoasă într-un și mai spectaculos lăcaș de cultură – asta ar mai lipsi, să vă enumăr aici tot soiul de acțiuni și evenimente care l-au plasat pe harta Europei, fără stipendii de la stat.
Sigur, dacă țineți neapărat, vă pot plictisi și cu astea, numai că d-lui Liiceanu nu i-ar prii, pentru că – spre deosebire de Mircea Dinescu – dumnealui s-a făcut stăpîn pe editura Politică, dar nu pentru că i-a făcut-o cadou ministrul culturii de atunci, ci pentru că, la fel ca mulți afaceriști (nu neapărat de top), a aplicat metoda mebo de privatizare, în detrimentul celorlalți angajați ai editurii și-a devenit patronul nu doar al editurii, ci și al unei sănătoase rețele de difuzare de carte.
Personal, n-am intenția să-i reproșez că a fost îndeajuns de abil să-și însușească, aproape legal, ceva ce nu-i aparținea; pînă la urmă, e bine că a fost dumnealui și nu nepricepuții care au pus pe butuci editura „Cartea Românească”. Editura „Humanitas” a devenit o editură de prestigiu și nu e puțin lucru în zilele noastre.
Ceea ce nu știu, însă, mulți este că dl. Liiceanu și-a dat și dumnealui demisia din Uniunea Scriitorilor, dar nu din orgoliu și lehamite, ci doar pentru a protesta împotriva legii care prevedea un nou mecanism de plată a timbrului literar și-i afecta semnificativ profiturile de editor și difuzor de carte. Detaliile sînt meschine și nu insist, decît la cerere.
Pentru cei care-și închipuie că d-lui Liiceanu i s-a năzărit abrupt și din senin să-i schimbe zugrăveala lui Mircea Dinescu, patronul editurii Humanitas își dă arama pe față cu o comparație pe cît de nepotrivită, pe-atît de asincronă: este un non-sens să compari începutul anilor 90 (cînd Dinescu se lua la trîntă, fără rețineri, cu regimul lui Iliescu în „Academia Cațavencu”), iar Ana Blandiana „făcea” (mă rog, nu prea știu cum e asta cu făcutul) memorialul de la Sighet, cu anii de după 2014, de cînd s-a apucat Mircea de emisiuni culinare, ce nu-s doar culinare, ingredientele politice (consecvent împotriva puterii în funcție) fiind mai rafinate decît zeama de portocală, așa că nu-i de mirare că i se par d-lui Liiceanu indigeste.
Oricît de ciudat ar părea, am cam încheiat cu aserțiunile d-lui Liiceanu, pentru că, în rest, colecția sa de imprecații, atribute fără acoperire și impresionisme pudibonde duce o gravă lipsă de argumente.
Singurul lucru adevărat din spusele d-lui Liiceanu este că Mircea nu este nici impostor, nici ipocrit – în plus, își conduce singur mașina cu cutie de viteze automatică, așa că nu poate scuipa semințe între ambreiaj și accelerator, pentru că n-are.
Nu același lucru îl pot spune despre dl. Liiceanu, motiv pentru care îl consider, în continuare, un fel de domn. Capabil, adică, și de una și de cealaltă; și de ambreiere și de accelerație.
Păcat că n-are și pedală de frînă.
Opinii pe temă au mai publicat scriitorii (ambii asumați intelectuali de stânga) Vasile Ernu AICI și Costi Rogozanu AICI
