„Câte ceva despre respectul pentru meserie”, un text provocator al rectorului Ioan Aurel Pop

Clujulcultural.ro a descoperit cu întârziere, pe pagina de Facebook a rectorului Universităţii Babeş-Bolyai, istoricul Ioan-  Aurel Pop  una din cele mai frumoase texte pe care acestea le-a scris în 2013.  Acesta se intitulează  „Câte ceva despre respectul pentru meserie, la cumpăna dintre ani!”

Pentru calitatea excepţională a acestuia, îl redăm integral.

 

„Voltaire spunea cândva că nu este deloc de acord cu opinia confratelui său, dar că și-ar da și viața pentru ca acesta să rămână liber să-și expună punctul de vedere. Noi, românii, ne-am cucerit cu greu – chiar cu sânge! – libertatea de a ne spune în public, în mod liber, opiniile politice, religioase, etice, estetice, sportive etc. Se poate ca această libertate să ne fi copleșit cumva, dându-ne iluzia că putem spune și, mai ales, scrie oricând despre orice. Astfel, pe scena românească de astăzi, vracii spun lucruri ”profunde” despre medicină, astrologii se pricep la mișcările scoarței terestre, inginerii și medicii știu să interpreteze trecutul, filosofii publică articole despre sport etc.

După marasmul comunist – în timpul căruia trecutul fusese aservit comandamentelor prezentului și când istoria devenise o slujnică a politicii, orice opinie oficială (adică publică) fiind controlată cu grijă de partidul unic – a venit epoca de libertate, în timpul căreia excesele vechi au fost taxate, recunoscute și repudiate. În acest proces firesc de primenire a cercetării și interpretării trecutului, au apărut însă – lucru firesc până la un punct – două mișcări extreme, diametral opuse, dar la fel de dăunătoare, de păguboase, de condamnabile: una care tinde să condamne în bloc trecutul românilor, ca fiind rușinos, nedemn, plin de lașități etc., iar alta menită să exalte tot ceea a fost și mai ales ”românitatea” de demult, deplină, fulminantă și eternă. Primul curent, numit eufemistic și ”demitizant” se chinuie să arate că nu am făcut nimic demn de-a lungul timpului, că am construit doar castele de nisip, că am fost o masă amorfă, pe care au molestat-o toate popoarele din jur, că nu am lăsat nicio valoare culturală și că până și limba noastră nu ar fi bună decât pentru înjurături! Acest curent susține, ca pandant, și faptul că trecutul poate fi reconstruit de oricine cum îi place, fiindcă nu se poate ajunge niciodată la adevăr, ci doar la ”mituri” naționaliste, în care românii ar fi excelat, făcându-se mereu de râs în comparație cu alte popoare. Direcția opusă (mai mult decât protocronistă) pretinde că la Dunăre și la Carpați s-au produs cele mai importante cuceriri ale geniului uman, mai întâi prin traco-daco-geți, care ar fi un fel de români eterni, inventatori ai scrisului, deținători ai unei limbi devenite universale, pe care au transmis-o cu generozitate romanilor și apoi popoarelor neolatine și multor altora. Cu alte cuvinte, Cicero, Caesar, Horațiu, Vergiliu sau Ovidiu ar fi învățat limba latină de la daco-geți, deținătorii secretelor științifice și culturale ale întregului univers etc., etc.

 Istoricii sunt plicticoși  în fața căutătorilor de senzațional

În fața acestor spectaculoase ”teorii”, istoria reconstituită cu profesionalism și cu migală de către specialiști, de către aceia care se pregătesc ani buni ca să poată descifra trecutul, rămâne o palidă variantă livrescă, nemailuată în seamă, disprețuită chiar. Cu alte cuvinte, aceia care știu greaca veche și latina, sanscrita ori slavona, turco-osmana și care știu cum să descifreze izvoarele nu mai au cuvânt înaintea eseiștilor, interpreților sui generis, pasionaților de trecut. Istoricii sunt plicticoși – inclusiv pentru media – în fața eseiștilor, politicienilor, scenografilor, reporterilor etc., căutători de senzațional. Să vă dau un exemplu simplu. Cercetările ultimelor decenii au scos la lumină noi surse și posibile interpretări legate de procesul romanizării Daciei și Moesiei, adică de felul cum s-au impus civilizația și cultura romane (latine) în acest spațiu, în secolele I-III, după Hristos. Marca acestei mari transformări este, firește, limba latină. Pentru foarte mulți contemporani este aproape imposibil de înțeles cum a ajuns mulțimea de daco-geți să învețe latinește în nici două secole de stăpânire romană la nord de Dunăre. Cum adică, la noi acasă, milioane de oameni să învețe dintr-o dată altă limbă?! Și chiar limba cuceritorului ”imperialist” (corect ar fi ”imperial”!), dar ce mai contează? Și-atunci a venit răspunsul simplu al autohtoniștilor: dacii vorbeau latinește din moși-strămoși!!! Lăsăm la o parte faptul că singurul mare poet latin care a locuit circa zece ani printre geți – este vorba despre exilatul Ovidiu – spune clar că i-a trebuit un timp îndelungat până să învețe limba acestora și că a ajuns cu greu să scrie poeme în limba geților (la Tomis, în Dobrogea)! Lăsăm la o parte și faptul, elementar, că o limbă străină se învață de către un om cu inteligență medie relativ ușor, în intervale variabile, de la câteva luni la câțiva ani! Cât despre ”mulțimea” daco-geților de la nord de Dunăre trebuie să fim precauți: izvoarele nu ne permit să estimăm, pentru acum două milenii, în lumea barbară (cea din afara Imperiului Roman), mai mult de 0,5 până spre 1 locuitor pe km pătrat. Cu alte cuvinte, pe cam 200 000 de km pătrați (câți avea Dacia lui Decebal) erau circa 100 000 de locuitori (în cazul optimist, 200 000!). Dintre ei, majoritatea bărbaților muriseră în cele vreo două decenii de lupte aproape neîntrerupte cu romanii și mai ales în marile războaie, din 101-102 și 105-106. Or, Imperiul a venit la nord de Dunăre cu patru legiuni (aproximativ 24. 000 de militari de elită), cu alte mii de soldați din trupe auxiliare, cu administratori, funcționari și, mai ales, cu zeci de mii de coloniști ”din toată lumea romană”, mânați de febra aurului și altor bogății fabuloase. Toți aceștia, indiferent de origine, nu vorbeau între ei, în public, decât latinește. Era lingua franca a acelei lumi ”globalizate” oarecum. Limba dacilor – din care nu s-a păstrat nicio scriere, dar despre care știm că era înrudită mai mult cu sanscrita și vechea slavă decât cu latina – s-a pierdut relativ repede, în chip natural. Erau atunci în Dacia mai mulți cuceritori care vorbeau latinește decât daci, care să apere vechea lor limbă! Cu alte cuvinte, se poate spune, simplificând mult lucrurile, că civilizația și cultura latină s-au impus mai ales prin colonizarea masivă, prin venirea copleșitoare a latinofonilor. În plus, trebuie ținut seamă și de ”mirajul” latinității, de marea superioritate a culturii și civilizației romane, care atrăgeau pe localnici. Cam la fel s-au petrecut lucrurile și în Italia, în Galia, în Hispania, în Britania, în Pannonia etc. (doar că latinitatea nu s-a păstrat peste tot), cu multe nuanțe, legate, natural, și de condițiile locale. Pe de altă parte, dacă nu ne încredem în istorici, să luăm un exemplu contemporan: cât timp îi trebuie unei familii românești trăitoare în SUA să se americanizeze? Părinții, să zicem, au nevoie de ceva timp ca să se poată exprima cursiv, deși vor păstra toată viața un accent și vor avea – fie și nemărturisit – nostalgia locurilor de naștere; copiii vor fi însă repede în largul lor și vor deveni ușor americani; nepoții, însă, vor fi americani curați și vor zice (eventual) în engleză că înaintașii lor au venit din România! Totul durează câteva decenii! Dacă ne gândim la milioane de daci, este mai greu, firește, să ne imaginăm romanizarea! Dar și chestiunile demografice au importanța lor. La 1400, populația Țării Românești era de 250. 000 – 300. 000 de oameni, iar azi numai Bucureștiul are de aproape zece ori mai mult!

Să lăsăm istoricii să se ocupe de trecut!

De aceea, cu toată setea de spectaculos și de inedit, e bine să lăsăm specialiștii istorici să se ocupe de trecut, medicii să facă medicină (bună!), inginerii inginerie etc. Eu sunt pasionat de tehnicile medicale din trecut și cunosc chiar reușite surprinzătoare în domeniu. Am citit zeci de cărți și articole pe această temă, dar toate astea nu mă fac medic! Dacă, prin absurd, aș cere de mâine să consult eu în locul medicilor, pe motiv că mă pricep, m-ați declara nebun, cu siguranță! Atunci de ce să ne luăm după falși profeți? De ce să dăm crezare unor interpreți după ureche și nu după izvoare ai trecutului? Studiul trecutului e o meserie ca oricare alta, care cere muncă, pregătire, însușirea tehnicilor de bază și speciale. Nu este corect să facem confuzie între pasionații de trecut și specialiștii în studiul trecutului. Cel care a citit zece cărti despre Imperiul Roman poate să știe multe despre tema în sine, poate să aibă și opinii personale pe această temă, dar cercetări efective, de regulă, și mai ales descoperiri nu are cum să facă. Schliemann a fost o excepție de geniu! Numai istoricul de meserie ajunge, în chip corect, la surse, le poate descifra, înseria, compara, interpreta, fiind capabil să tragă concluzia potrivită. Și nici specialistul nu reușește întotdeauna, fiindcă deținătorul adevărului absolut este doar Dumnezeu! Omul de știință se apropie doar de adevăr, trebuie să tindă spre acesta, chiar dacă exprimă numai adevăruri relative!

Istoria nu este o joacă! Ea este un domeniu vast al cunoașterii, dar, mai presus de toate, este viață! E drept că istoria e viață trecută, dar pentru cei care au trăit în trecut a fost viață efectivă, nu aievea. Dragostea pentru trecut este, așadar, dragoste de viață! Să nu ne batem joc de viața noastră și să nu folosim istoria pentru orgoliile noastre, personale sau naționale, globale sau locale etc.! Este foarte ușor să blamăm sau să preaslăvim prezentul, folosind drept pretext trecutul! Este ușor și să dăm vina pe istorici, în general, pentru că nu relevă un trecut care să ne placă, așa cum putem să-i condamnăm pe toți medicii pentru toate bolile oamenilor!

Să fim fermi cu cei de specialitatea noastră și mult mai îngăduitori cu cercetătorii altor domenii

Astăzi, metodele moderne ne fac, oarecum, stăpâni pe comunicare. Dar, comunicând, putem rosti lucruri de bun simț, adevăruri sublime, vorbe de mângâire, dar și înjurături, calomnii sau pur și simplu platitudini. Îndemnul de a-l condamna iremediabil pe cel de altă părere decât noi ne dă ghes și ne face – la adăpostul distanței – foarte curajoși! Haideți însă să fim fermi cu cei de specialitatea noastră și mult mai îngăduitori cu cercetătorii altor domenii, în care noi suntem amatori. Altfel, riscăm – prin aceleași metode moderne – să prostim lumea de bună credință și să compromitem domenii și oameni. Iar a spune, înaintea străinilor, că am avut o istorie jalnică și demnă de plâns sau una glorioasă, imaculată și plină de pilde pentru toți este la fel de rău. Cu aceste extreme, rostite cu multă ușurință sau chiar cu inconștiență, ne dăm examenul și devenim demni de râs ori de dispreț.

Oamenii de alte neamuri care ne înconjoară și ne vizitează vor să ne vadă cu toate ale noastre, bune și rele, cu hazul de necaz, cu doinele și colindele, cu vasele de Hurez, cu bisericile de lemn din Maramureș, cu vinul de Cricova, dar și cu bisericile fortificate săsești, cu castelul de la Hunedoara, cu pădurile tăiate sau cu drumurile neterminate, cu cele frumoase si mai puțin frumoase. Exagerând trecutul după crezul nostru sau după interesele noastre nu facem decât să murdărim prezentul, să ne discredităm. Este păcat de noi și de țara asta care, cum poate, ”ne ține, hrănindu-ne pe mine și pe tine”.

În plus, acum este vreme de sărbătoare și de urat și se cuvine – după datină și simțire – să fim drepți și, mai mult decât drepți, să fim buni…

 

30 decembrie 2013″