Nicolae Steinhardt – părintele Nicolae Delarohia (Nicu-Aurelian Steinhardt: numele la naştere), eseist, memorialist şi critic literar, s-a născut la 29 iulie 1912. Mama se numea Antoaneta (născută Neuman), iar tatăl, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, conducea o fabrică de cherestea şi mobilă în comuna Pantelimon. Luase parte, ca ofiţer de rezervă, la primul război mondial, fusese rănit la Mărăşeşti şi decorat cu „Virtutea Militară”. O ramură a familiei se înrudeşte cu Sigmund Freud, creatorul psihanalizei („Dicţionarul general al literaturii române” apărut sub egida Academiei Române; Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009).
Despre copilăria sa, părintele Nicolae Steinhardt spune într-o scurtă autobiografie: „Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la biserica locală, Capra, unde am mers şi eu” („Jurnalul Fericirii”, Nicolae Steinhardt, Rohia, 2005).
Clasele primare le-a urmat în particular, apoi la şcoala „Clemenţa” din Bucureşti (1918-1922). Cursul secundar îl face la „Spiru Haret” (1922-1929), liceul reputat care număra atunci printre elevii săi pe Mircea Eliade şi pe Constantin Noica.
De confesiune mozaică, Steinhardt urmează (singurul dintre cei patru elevi israeliţi) cursurile de religie creştină, „avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu de la biserica Sf. Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari”, spune părintele Nicolae Steinhardt („Jurnalul Fericirii”).
Licenţiat al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti (1934), tot aici şi-a luat şi doctoratul, în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului a continuat studiile la Paris şi în Anglia.
A fost avocat în Baroul Ilfov (1934-1948), funcţionar la diverse întreprinderi şi instituţii (1949-1959), muncitor necalificat (1964-1969). În ianuarie 1960 a fost arestat.
Despre împrejurările care au dus la arestare, Nicolae Steinhardt spune: „Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinţă şi destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. (…) Am suferit alături de atâţia alţii, am fost dat afară din casă şi din barou şi am dus-o foarte greu din punct de vedere material şi sufletesc. Am fost şi foarte bolnav, vreme îndelungată” („Jurnalul Fericirii”).
În anul 1959 grupul de prieteni pe care îl avea de câţiva ani a început să fie arestat, şi Nicolae Steinhardt a fost chemat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării şi punându-i-se în vedere că, dacă refuză, va fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionar”.
Îndemnat cu putere de tatăl său, chiar certat pentru aşa-zisa sa nehotărâre, a refuzat să fie martor al acuzării; a fost arestat şi judecat în cadrul „lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” şi condamnat la 12 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.
„Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi rezista doisprezece ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat”, notează părintele Steinhardt.
La 15 martie 1960 a fost botezat creştin ortodox în camera 18, de la Jilava, de către ieromonahul basarabean Mina Dobzeu. Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi greco-catolici, aflaţi în celulă.
„Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai des asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfinte taine. Alminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută (…)”, mărturiseşte Nicolae Steinhardt („Jurnalul Fericirii”).
A fost eliberat în anul 1964, după peregrinări prin închisorile Jilava şi Gherla.
În 1980, Nicolae Steinhardt a primit haina monahală, fiind călugărit de arhiepiscopul Teofil Herineanu. Îşi va petrece ultimii nouă ani la Mănăstirea de la Rohia, din Maramureş, unde a avut ascultarea de bibliotecar.
Debutul său literar a avut loc în „Revista burgheză” (1934). A colaborat cu articole şi eseuri la „Revista Fundaţiilor Regale”, „Universul literar”, „Victoria”, „Libertatea”, „Tribuna poporului”, „Secolul 20”, „Convorbiri literare”, „Viaţa Românească”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Ethos” (Paris) etc. Debutul editorial a avut loc în 1934, cu volumul „In genul… tinerilor”, semnat cu pseud. Anthistius. Autor al mai multor volume de eseuri: „Între viaţă şi cărţi” (1976), „Incertitudini literare” (1980), „Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului” (1982), „Critică la persoana întîi” (1983), „Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte” (1987), „Prin alţii spre sine” (1988). A tradus din Alain, Anderson, Barlow, Kipling ş.a. A primit Premiul de critică al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe 1980.
„A scris despre literatură, artă, morală, istorie şi religie; despre scriitorii vechi şi noi, români sau străini; era competent în teologie, deşi fără studii speciale, ca şi în teatru şi muzică. Informaţia lui Steinhardt este uriaşă. El pare a şti totul despre toate. O memorie excepţională îi furnizează, în orice clipă, ori de câte ori are nevoie, datele necesare şi îi permite să facă orice conexiune doreşte (…) Stilistic, Steinhardt este volubil până la contagiune, stăpân pe o limbă română foarte personală, în care arhaismele fac casă bună cu neologismele sau cuvintele cele mai recente, iar topica mlădiază fraza după reguli numai de el ştiute. O limbă ‘înţeleaptă’, îţi vine să spui, cu un eminescianism, chiar dacă nu numaidecât şi veche, după cum arătam. Cultura acestei limbi este la fel de frapantă ca şi cultura, în general, a eseistului” („Dicţionarul scriitorilor români”, 2002).
Părintele Nicolae Steinhardt s-a stins din viaţă la 30 martie 1989. După moartea sa, chilia în care a vieţuit ca monah a fost amenajată ca un mic muzeu, în care se păstrează lucrurile sale personale: manuscrise, cărţi, icoane, tablouri, precum şi mobilierul.
