Regizorul Alexandru Solomon: Proiectul KineDok umple niște goluri în distribuția de documentar

În România, spațiile de proiecție pentru aceste 12 documentare variază de la mici cinematografe și case de cultură, la cafenele și la o fabrică dezafectată. Orașele în care vor fi prezentate filmele sunt: București, Timișoara, Constanța, Arad, Târgu Mureș Piatra Neamț, Iași, Brașov, Cluj-Napoca, Sfântu Gheorghe și Oradea.

Potrivit lui Alexandru Solomon, proiectul KineDok ajută publicul doritor să vadă producții cinematografice din regiunea central și est-europeană.

Seria de proiecții KineDok a început cu documentarul „Turneul de a Besence”, miercuri seara, în prezența protagonistului filmului, primarul unui mic sat maghiar. Acesta din urmă va fi prezent și la proiecțiile filmului de joi și vineri din Timișoara, respectiv Arad.

Alexandru Solomon mai vorbește, în interviul acordat AGERPRES, despre statutul producției de film documentar în România dar și despre cele mai noi proiecte ale sale — „Ouăle lui Tarzan”, documentar în lucru, ce urmează a fi completat, cu filmări în Abhazia și „România — patru patrii”, care va fi prezentat în toamnă și are drept protagoniști patru importanți scriitori români contemporani.

AGERPRES: Pe site-ul oficial al evenimentului, KineDok este prezentat ca fiind un „grup special de cinefili”. Cum a ajuns One World Romania în grupul acesta de cinefili?

Alexandru Solomon: KineDok e la bază o inițiativă a Insitutului de Film Documentar din Cehia. Ei au făcut proiectul care implică cinci țări — România, Croația, Cehia, Slovacia și Ungaria, cinci țări central-est-europene—ăsta era principiul—care ar avea în comun, dincolo de probleme, și niște filme. Și ideea a fost ca fiecare țară să propună câteva filme, să se facă un pachet comun de filme, ele să fie plimbate în toate cele cinci țări. Evident e vorba organizații care sunt legate de film. Noi am mai lucrat cu Institutul de Film Documentar din Cehia și așa s-a pus cap la cap totul.

AGERPRES: În Cehia există acest institut de film documentar. În România, există diverse asociații care se ocupă de film documentar. Dumneavoastră, lucrând cu ei, ce ați observat că au în plus față de noi, din perspectiva promovării și creării de film documentar?

Alexandru Solomon: Institutul de Film Documentar din Cehia este o instituție finanțată majoritar, cred, de la buget, prin fondul lor cinematografic și care face o grămadă de lucruri — proiecte care țin, pe de o parte, de tot felul de ateliere și de piețe de film și tot ce înseamnă suportul ăsta de dezvoltare de producție, distribuție de film. Au un site foarte bun, au tot felul de unelte la îndemână, de promovare a filmului documentar. Acolo e cu totul alt tip de cultură să îi zicem a documentarului, care e mai zdravănă decât la noi. Și ei lucrează mult cu televiziunea publică cehă, care produce niște zeci de documentare pe an. Co-produse, nu vorbesc de producțiile lor, că așa, și Televiziunea Română produce diverse filme care se cheamă documentar, dar co-produce mult mai puține.

AGERPRES: Cum ați ales filmele românești care fac parte din programul KineDok?

Alexandru Solomon: Voiam să fie filme cât de cât noi. Selecția s-a făcut la sfârșitul anului trecut. Trebuia să fie proiecte care au trecut cât de cât de faza festivaluri și premieră. Noi am făcut mai multe propuneri și, până la urmă, de comun acord cu ceilalți am rămas la „București, unde ești?” (de Vlad Petri) și la „Aici… adică acolo” (de Laura Căpățână-Juller) — adică un film mai politic și un film mai de familie.

AGERPRES: Adică selecția să fie axată pe problemele românești…

Alexandru Solomon: Da, asta era logic… am vrea ca filmele astea să fie văzute și de publicul din Croația sau Slovacia….

AGERPRES: Puteți spune care au fost filmele de pe lista scurtă de selecție?

Alexandru Solomon: Cred că am făcut vreo patru — cinci propuneri…

AGERPRES: Iar… să îi spunem „recolta” de documentare a fost una bună?

Alexandru Solomon: Recolta e mulțumitoare. Cantitatea nu e mare, dar filme bune se fac, din ce în ce mai multe. Noi începem (programul Kinedok în România — n.r.) cu acest film, „Turneul de la Besence” — un film despre un sătuc maghiar de 126 de locuitori, majoritar șomeri, majoritar romi, deci oameni care nu au niciun fel de perspectivă. Și în satul ăsta este un primar care ar tot felul de inițiative, se agită și până la urmă reușește ca primă fază să obțină bani pentru un teren de tenis.

AGERPRES: Teren de tenis care e… s-a mai zis asta, aparent inutil pentru acești oameni…

Alexandru Solomon: Pare un lucru inutil dar de fapt se dovedește foarte util, pentru că îi scoate pe oameni din letargia asta în care trăiesc, pe de o parte. Cumva, face un soi de publicitate satului, pentru că vin cei de la Comitetul Olimpic Maghiar… în fine… și lucrurile încep să se lege cumva și comunitar.

AGERPRES: Pe domnul primar cum l-ați adus în festival și cum ați putea să îi faceți… să zicem … reclamă?

Alexandru Solomon: Mie mi se pare că domnul primar, Ignacz Jozsef îl cheamă, e un personaj foarte interesant și în contextul românesc, unde știm că în general primarii nu sunt oameni foarte capabili, doritori — sau nu au fost până acuma în România cel puțin — să facă proiecte europene să le și ducă la bun sfârșit, să nu se piardă banii, să nu se fure banii… Deci cred că e un exemplu foarte interesant de văzut cum a reușit primarul acestui sătuc infim , absolut infim, mai mult un cătun decât un sat, să facă atâtea lucruri pentru comunitate.

AGERPRES: Vi s-a spus și dumneavoastră vreodată — cum bănuiesc că i s-a spus și domnului primar, referitor la terenul acesta de tenis—”De ce ne trebuie nouă documentare”… Adică „‘țara arde și ei fac documentare” (unul din sloganurile festivalului One World Romania — n.r.)?

Alexandru Solomon: Nu știu… Cred că lucrurile evoluează și cred că, pe de o parte, a început să fie mai mare oferta de documentar sunt și mai multe festivaluri și mai multe tipuri de proiecții. Pe de altă parte, pe baza acestor proiecte crește și un public. Lucrurile sunt legate complet. Dar, interesant la proiectul ăsta, și de ce am ținut și noi să fim parte, este că el cumva umple niște goluri. O dată, niște goluri de săli. România nu are săli suficiente de spectacol, de cinema. Și atunci KineDok e gândit pentru sălile alternative, nu numai cinema-uri ci și cafenele, ceainării, fabrici dezafectate și așa mai departe.

Doi — umple un alt gol, care ține de oferta de filme de pe piața românească. În mod destule de … stupid așa, zic eu, nu prea vedem filme din regiune. Nu prea ajung aici filme slovace, croate, ungurești sau cehești. Or, până la urmă, noi avem mai multe cu oamenii ăștia decât avem cu americanii sau francezii sau popoare care sunt situate mai departe. Avem și o istorie comună — comunism și toate lucrurile acestea, toată tranziția asta neclară și lentă prin care am trecut și mai trecem, încă e un dat comun. Adică lucrurile seamănă foarte tare. Și atunci, când aduci un film a cărui acțiune se petrece într-un cătun uitat din Ungaria, imediat relaționezi mult mai ușor decât dacă vorbește de un cătun islandez.

AGERPRES: Cum ați ales spațiile care sunt speciale și foarte diferite. Au venit ei către dumneavoastră sau au fost căutați?

Alexandru Solomon: În general am căutat prin cunoștințe, prieteni dar nu numai, și pe net, locuri care să aibă un vad cultural, care să fi organizat acțiuni culturale înainte, deci să aibă un pic de practică și un pic de public de tipul ăsta. Sunt, într-adevăr, și locuri în care s-au propus ei. Se întâmplă multe lucruri în țară. Noi, stând aici, în București, nu prea vedem dincolo.

AGERPRES: La One World ați avut de-a face mai mult cu publicul bucureștean de documentare. Comparativ, cum este publicul din restul țării?

Alexandru Solomon: Fiindcă oferta e mai mică în orașele din țară, cred că oamenii sunt mai puțin răsfățați și mai doritori decât în București. Și sunt și asociații cum este asociația CitiZenit din Arad, care a reușit să amenajeze o fabrică dezafectată Teba, unde se fac proiecții și spectacole. Sunt oameni la Piatra Neamț foarte activi. Sunt grupulețe de oameni care lucrează foarte bine și s-au strâns în jurul lor oameni care fac același lucru.

AGERPRES: Care va fi frecvența proiecțiilor KineDok?

Alexandru Solomon: Proiectul trebuie să se încheie la jumătatea lui decembrie. E un proiect-pilot. Adică sperăm noi să continue și la anul. Sunt deja în curs aplicațiile pentru la anul. Ideea ar fi să creăm, pe de o parte, o mică rețea de locuri interesate de documentar și unde omul să știe „Mă duc miercurea sau joia și văd film documentar” cu o anume regularitate. Asta s-ar constitui într-un fel de club de cinefili, într-o rețea națională de tipul ăsta. Dacă reușim să ținem legătura cu oamenii, să fie mulțumiți, să se creeze această obișnuință cred că ne-am atins scopul.

AGERPRES: Dacă ar fi să faceți Top 3 al dumneavoastră al filmelor de văzut din cadrul KineDok care ar fi acesta?

Alexandru Solomon: În principiu în orașele mari sunt date toate cele 12 filme. „1989” e un film interesant care a avut o premieră simultană la care am participat și noi, cu One World, cu ocazia aniversării Căderii Zidului Berlinului. Este un film care vorbește despre răsturnarea asta istorică prin două traiectorii personale — cea a primului ministru maghiar, care la vremea aia era un om tânăr (…) și cea a unui turist est-german care se afla în Ungaria la data respectivă, laolaltă cu alte mii de est-germani care sperau să se deschidă granița austriacă și să poată să fugă pe acolo. Poveștile celor doi sunt întretăiate și filmul e făcut pe o formulă interesantă, semi-ficțională, în sensul că ei au luat imagini de arhivă și au reconstituit din documente ceea ce vorbeau personaje istorice de la data respectivă. Au făcut un fel de dublaj cu actori al acestor scene de arhivă. Apoi „Fericiți până la adânci bătrâneți” e un film al unei regizoare care se află într-un moment de cumpănă în relația ei amoroasă și își spune „trebuie să fie ceva greșit cu mine”. Și, ca să afle ce e greșit, trebuie să o ia înapoi în timp și își vizitează toți foștii iubiți, în încercarea de a afla care e buba.În general sunt destul de multe filme personale. Mai e un film interesant care se cheamă „Consumed” sau „Epuizați” despre oameni de 55 de ani plus. E un film foarte frumos despre ce înseamnă vârsta asta, despre ce se așteaptă, ce regretă ei.

AGERPRES: De ce e intrarea liberă la evenimentele KineDok?

Alexandru Solomon: În primul rând, din rațiuni de promovare, pentru că e primul an în care facem asta și cred că e bine ca oamenii să prindă gust. Nu înseamnă că după aia o să îi așteptăm la colț să îi taxăm nu-știu-cât. Dar nici nu există obișnuința asta a plății unui bilet când te duci într-un loc care nu e sală de cinema. Și apoi era și greu logistic de făcut bileterie în niște locuri care nu sunt echipate pentru așa ceva. Cred că ne costa mai mult să facem ghișeul de bilete…

AGERPRES: Credeți că documentarul este un fel de Cenușăreasă pentru publicul mergător la cinema?

Alexandru Solomon: Așa ziceam și eu acum câțiva ani. Dar nu mai e așa… lucrurile au evoluat.

AGERPRES: Adică dacă are de ales între o ficțiune și un documentar, spectatorul ar alege mai degrabă ficțiunea?

Alexandru Solomon: Depinde de public. Eu nu cred că există un singur public. Eu cred că există mai multe publicuri. Și, din păcate, publicul românesc nu primește o diversitate de produse culturale suficiente care să îl sature. Cred că e mult loc de crescut în toate direcțiile. O dată, că sunt puține săli, cum spuneam, a doua oar,ă că oferta e, 90 la sută, probabil, film american. Festivalurile mișcă dar, ideea asta de festival, chiar și pe noi, care facem festivaluri, a început să ne obosească… Pentru că… sigur că e un eveniment excepțional și lumea vine… dar important e să existe consum constant, nu așa, o săptămână pe an. Tot sărbătorim o chestie cu festivalurile astea. Dar când mai intrăm și în viața normală?

AGERPRES: Ca distribuitor, să aduceți în cinematografele românești documentare, în afara festivalurilor, este greu?

Alexandru Solomon: Am încercat cu filmele mele și cu „Pașaport de Germania”, filmul lui Răzvan Georgescu. În primul rând e clar că la noi, în condițiile de azi — cu numărul de săli de azi și cu frecvența cu care oamenii merg la cinema—niciun film, fie el documentar sau de ficțiune, nu își scoate banii de distribuție. Adică ce ai investit ca să-l aduci acolo… nemaivorbind de producție sau de profit. Deci e, așa, o întreprindere pe care o faci mai mult pentru promovarea filmului și pentru a susține ideea asta că e bine ca oamenii să vadă filmele împreună, din când în când.

AGERPRES: Ca producție de film, dintre țările angrenate în KineDok, care o duce cel mai bine?

Alexandru Solomon: De film documentar? Cehia, fără îndoială. Ungaria a avut un moment foarte prost, de criză, acum câțiva ani. Au avut, cred, și un an în care nu s-a produs niciun film, s-au schimbat regulamentele, legile, oamenii de la fondurile lor. Acum începe să își revină un pic situația, dar nu e grozavă… Dar ca număr de filme produse și coproducții … Cehia de departe e cea mai bună.

AGERPRES: Rețeta secretă a documentarului românesc care ar fi?

Alexandru Solomon: Sunt diverse rețete. Multe filme care au ieșit în ultimii ani sunt începute și trase de regizori singuri. Cred că și Alex Nanau a făcut așa cu „Toto și surorile lui” până la un punct, când a avut finanțare și lucrurile s-au legat. Vlad Petri a făcut la fel cu „București, unde ești?”. Alții au alt sistem de lucru și așteaptă finanțare și după aia încep…Nu e o rețetă, dar acum cred că încă, de bine, de rău, CNC-ul a început să funcționeze mai corect și în niște termene mai previzibile. Sperăm să dureze. Problema e că normal ar fi să poți să ai mai multe surse, pentru că nu e bine să depinzi de o singură sursă care e CNC-ul și care nu poate să acopere toate nevoile.

AGERPRES: Filmați cel mai nou proiect de documentar în Abhazia. Ați picat cu proiectul la CNC….

Alexandru Solomon: Da… am picat o dată sau de două ori… și am luat până la urmă (n.r.—finanțare) anul trecut.

AGERPRES: O perioadă, ați filmat singur pentru el…

Alexandru Solomon: Am fost de vreo patru ori dar am avut niște bani de dezvoltare de la programul Media. Trebuie să mă duc din nou, nu am încheiat.

AGERPRES: Tot singur?

Alexandru Solomon: Nu, nu, am fost fie cu un translator… ultima oară am fost și cu un sunetist … și acum mă duc cu o echipă, dacă există și finanțare… Și îmi doresc să arate într-un anume fel. Nu poți de unul singur. Filmul se cheamă „Ouăle lui Tarzan” și e plasat într-un institut de cercetări medicale pe maimuțe, care există acolo de multă vreme. E o poveste care, cumva, sigur, este universală, că vorbește despre om și animal și felul în care ne raportăm la animal și cât e animal în noi dar vorbește și despre lumea asta post-sovietică, post-comunistă în care, oricum, cumva suntem și noi. Că am evoluat într-o altă direcție decât alte state care au rămas mai dependente de Rusia…e o poveste, dar avem multe lucruri în comun. Și am terminat de curând un film care se numește „România — patru patrii”, care e un film despre România văzută de patru scriitori contemporani.

AGERPRES: Gabriela Adameșteanu, Norman Manea…

Alexandru Solomon: …Mircea Cărtărescu și Florin Lăzărescu. Și o să facem o premieră în toamnă.

AGERPRES: O să fie distribuit și în cinematografele românești?

Alexandru Solomon: În cinema, nu, pentru că nu a fost făcut pentru cinema. Are 50 de minute și a fost făcut pentru Arte, împreună cu TVR. Dar o să facem, așa, niște proiecții cu public.

AGERPRES: Cu „Ouăle lui Tarzan” aveți o perspectivă referitor la când o să lansați filmul sau când o să intrați în post-producție cel puțin?

Alexandru Solomon: Post-producție vara viitoare. Adică să fie filmat complet până atunci, poate mai devreme.

AGERPRES: Ce coproducători aveți?

Alexandru Solomon: E coprodus cu Franța, o companie cu care am mai lucrat, Sepia, și cam atât. Da, și finanțare, de la CNC-ul românesc și cel franțuzesc. Sunt numai fonduri publice.

AGERPRES: Din ceea ce se întâmplă acum, în lumea publică românească găsiți material de documentar?

Alexandru Solomon: Da, e material enorm. Eu acum m-am ocupat de filme cu scriitori și de „Tarzan”… n-am cum să mă mai împrăștii în alte locuri. Dar cred că material de film politic în România e. Nu știu cât e de interesant sau cât e de perisabil sau cât ne va mai interesa în jumătate de an sau într-un an ce se întâmplă.

AGERPRES: Credeți că documentarul poate să schimbe lumea, societatea, din experiența dumneavoastră?

Alexandru Solomon: Cred că dacă oamenii văd un documentar bun și încep să își pună niște întrebări și au văzut realitatea dintr-un anume unghi care îi sensibilizează — e un plus. Asta e pentru cei care au văzut filmul. Dacă ei acționează în consecință după aia sau mai trebuie să mai vadă încă cinci documentare. E greu de dat un verdict. Dar eu cred că ajută, da. Și cred că documentarul e un instrument civil fundamental, pe de o parte, și — dacă ne uităm la raportul dintre câte documentare se fac per țară—eu cred că asta arată un grad de dezvoltare al societății respective, al implicării civile a societății. Țările care fac multe documentare sunt țări evoluate, cu societăți puternice. Cam asta e.