În cadrul secțiunii Întâlnirile FICT, conferința „Literatură și jurnalism — Despre
Georgescu și alții”, susținută de jurnalistul Mihai Tatulici (20:00–20:45), a adus pe
scenă un dialog franc despre literatură, memorie și transformările lumii publice din
ultimele decenii.
Ocazia a fost folosită și pentru lansarea a două volume apărute la Editura Școala
Ardeleană: Vin râmele — un roman-reeditare al nuvelelor scrise de Mihai Tatulici
între 1971 și 1981 — și Jurnal de pandemie, memorii semnate de Octavian
Hoandră. Despre volumul lui Hoandră, Vasile Dâncu a observat că este „una dintre
cele mai bune cărți pe tema asta”, apreciere care a deschis pentru public o lectură
empatică a jurnalului privind fricile, speranțele și liniștea interioară din timpul crizei
sanitare.
Tatulici a recitit în fața publicului traseul editorial al lui Vin râmele: un manuscris
respins inițial de cenzură, ținut în sertar trei ani, tipărit în 1993 și vândut în tiraj mare.
Autorul a remarcat nostalgia vremurilor în care publicațiile aveau audiențe masive,
dar și realitatea actuală a pieței: „Nu mai sunt vremurile în care oamenii citesc orice
se scrie. Acum lumea se împarte în două categorii: analfabeți funcționali și
analfabeți.”
Mărturisind că se simte „cel mai bine” la Cluj — chiar mai bine decât la Iași, unde a
studiat — Tatulici a spus despre sine că nu se consideră, în sens strict, un scriitor
profesional: „Scriitorii astăzi nu pot să câștige din scris. Asta e realitatea. Dar scriu în
ciuda faptului că nu sunt scriitor — am 30 de cărți, continui să scriu pentru că îmi
face plăcere; sunt bine cu mine când scriu. Scriu din plăcere, fără să mă gândesc
vreo secundă că ceva scris de mine va face gaura în cer.”
Pe fundalul acestor reflecții personale, Tatulici a prezentat fragmente din proiectul la
care lucrează: Despre oameni: Georgescu și alții. Din prefața discuției a răzbătut o
constatare dură: „Am crezut că cunosc societatea românească destul de bine — îmi
cunoșteam telespectatorii, rudele, prietenii — și am descoperit în ultimii șapte ani că
nu e așa. Am descoperit că nu știu nimic despre abisul românesc.”
Ce înțelege Tatulici prin „abisul românesc”? În expunerea sa, acesta identifică o
serie de fenomene: personaje publice și mișcări care redefinesc realitatea
(menționate în discursul său prin nume și etichete), teorii ale conspirației care circulă
viral — „‹cipurile› inventate că s-ar găsi în sucuri sau în mâncare” — și
transformarea comunicării sub influența rețelelor sociale. „Aceștia sunt oameni cu
care, până acum șapte ani, vorbeam — erau oameni normali”, a spus Tatulici,
subliniind că rețelele sociale i-au transformat pe mulți în „ființe foarte ciudate, în
oameni care caută răzbunare fără niciun motiv întemeiat.”
Criticul situației publice merge mai departe: sunt oameni pasionați care vor să
„schimbe tot sistemul” — o ambiție pe care Tatulici o înțelege, dar pe care o
consideră periculoasă atunci când se bazează pe dezinformare sau pe idei „duse cu
capul”, care, în opinia sa, fac „servicii” unui climat social tot mai confuz.
Seara a alăturat astfel două povești: una personală — a unui jurnalist care a
traversat presă scrisă și televiziune și care își regândește locul în raport cu cititorul
de azi — și o reflecție colectivă asupra felului în care ne înțelegem unii pe alții în era
digitală.
Tatulici promite că va continua investigația sa asupra „abisului” românesc în viitorul
volum, iar discuția purtată la FICT rămâne o invitație la lectură critică și la reflecție
asupra condiției publice actuale.
