Criticul de film Andrei Gorzo, unul din cei mai buni critici de specialitate a scris un text pentru blogul Cărturești, una din cele mai mari rețele de librării din România, despre filmele anului 2022. El a făcut o precizare metodologică: La întocmirea acestei retrospective am ținut cont numai de acele filme care au fost distribuite în cinematografele locale – care, cu alte cuvinte, au fost proiectate în săli în mod repetat și nu doar în contexte festivaliere – pe parcursul lui 2022. Dintre acelea, voi lăsa nemenționate destule titluri – fie din clemență, fie pentru că le-am găsit complet neglijabile, fie pentru că n-am reușit până în momentul de față să le prind pe ecrane.
Dintre toate filmele românești ale anului, cele mai vizibile internațional au fost R.M.N. (de Cristian Mungiu) și Metronom (de Alexandru Belc) (foto), ambele concurând la Festivalul de la Cannes (Mungiu în competiția principală, Belc în secțiunea „Un certain regard”, al cărei premiu de regie l-a și câștigat). În R.M.N., Mungiu ficționalizează pe picior mare incidentul xenofob și rasist petrecut în comuna harghiteană Ditrău la începutul anului 2020, când câteva sute de localnici de etnie maghiară au boicotat o fabrică de pâine pe motiv că angajase ca muncitori doi imigranți din Sri Lanka. Rezultatul poate fi descris drept spectacolul unui Mungiu alergând disperat după teme și grile explicative la zi (de la recrudescența iliberalismului în toată Europa până la „masculinitatea toxică”), bifând în dreapta și în stânga; spectacol regizat cu o virtuozitate sclipitoare, însă oarecum mecanică. În ceea ce privește Metronom-ul lui Belc, e un film despre o liceană din București (Mara Bugarin), care într-o seară din 1972 descoperă limitele libertății îngăduite de regimul politic în care trăiește. (Momentul istoric în care e plasată povestea e ales cu schepsis: la un an după ce Nicolae Ceaușescu dăduse „Tezele din iulie”, care puseseră capăt perioadei de liberalizare și de deschidere spre Occident, dar ale căror efecte nu apucaseră încă să se simtă.) Filmul conține câteva momente de grație cu liceeni la un „ceai” – asta până ca securiștii să năvălească peste ei –, unduind cuminți pe piesa folk-rock „Cu pleoapa de argint” (de Mircea Florian), arătând nu foarte diferiți de niște contemporani de-ai lor dintr-o țară mai puțin represivă. Ce se întâmplă însă după năvălirea securiștilor încetează să mai fie interesant artistic: liceenii de pe ecran și spectatorii filmului primesc o lecție – deja auzită și răs-auzită punct cu punct – despre adevărata natură (i.e., de carceră) a României lui Ceaușescu. Actorul Vlad Ivanov, care-l joacă pe securistul șef, e folosit ca un ready-made: e chemat să facă lucruri chintesențial-ivanoviene (să citească texte de lege etc.) în timp ce CV-ul lui (de specialist în arta intimidării pe ecran) lucrează pentru el. Lucrul lui Belc cu Ivanov și cu personajul acestuia e opusul oricărei creativități – și la fel procedează cu Mara Bugarin (care e doar o generică adolescentă fragilă într-o rochie vișinie), cu Mihai Călin în rolul tatălui ei (clișeul liberalului luminat, dar impotent) etc.
Mai multe citiți AICI
