Cu prilejul Zilei Imnului Național al României, Ioan-Aurel Pop a publicat un amplu text în care pledează pentru respectarea simbolurilor naționale și susține că acestea nu și-au pierdut relevanța, în ciuda vocilor care le consideră depășite.
În analiza sa, Ioan-Aurel Pop argumentează că versurile Imnului Național nu promovează xenofobia sau șovinismul, ci exprimă dorința românilor de libertate și egalitate, în contextul istoric al Revoluției de la 1848.
Totodată, fostul rector al UBB susține că valorile europene s-au construit pe moștenirea greco-romană și pe creștinism și avertizează că acestea sunt puse în pericol de curente ideologice contemporane.
„De Ziua Imnului de Stat
Simbolurile statelor, adică imnurile, steagurile, stemele, sărbătorile naționale trebuie să fie respectate de către fiecare cetățen. În cele mai multe țări se prevăd pedepse pentru nerespectare.
Actualitatea Imnului Național al României
Se aud din când în când voci care spun că a trecut prea mult timp de la 1848 până astăzi, pentru ca ideile și idealurile exprimate în Imnul de Stat al României să mai fie valabile, să mai trezească emoții. Ba, unii spun că nici nu mai este nevoie de astfel de simboluri naționale. Și nici nu este chiar de mirare că sunt asemenea „voci”, din moment ce însăși civilizația noastră este azi aspru chestionată și criticată, Aceste „voci” au generat rândurile de față.
Imnul de stat trebuie (trebuia) să exprime esența unor idealuri și realizări din trecutul unei țări sau al unui popor. De regulă, orice imn este legat de momente istorice memorabile, de fapte ieșite din comun, de personalități majore, încât intonarea lui să trezească – deopotrivă prin versuri și muzică – emoții deosebite, sentimente înălțătoare. Sunt și momente în istorie când imnurile ajung să fie abandonate și înlocuite cu altele, cum a fost cazul cu ceea ce s-a petrecut în România modernă, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până astăzi. Noi ne-am schimbat imnul de vreo cinci ori, încât străinii nu au prididit întotdeauna să ne țină socoteala și au încurcat melodiile la unele ceremonii. Așa că schimbarea imnurilor (și a simbolurilor naționale în general) era, pentru unii observatori, bucuria nebunilor.
Actualul Imn de Stat al României a fost adoptat la scurt timp după căderea regimului comunist în 1989, dar a fost alcătuit în timpul Revoluției de la 1848. Versurile sale fac parte din poezia „Un răsunet” de Andrei Mureșanu, iar muzica aparține (se pare) lui Anton Pann. Era perioada de redeșteptare națională (după episoadele luptei de emancipare din secolul al XVIII-lea), când s-a formulat și programul de țară pentru România, derulat între 1848 și 1918.
Versurile au fost elaborate în focul luptei pentru libertate a românilor din Transilvania. De aceea, chemarea „Deșteaptă-te, române!” îndeamnă la emancipare de sub dominația străină. Dominatorul nu este numit, dar el poate să fie Imperiul Habsburgic, alte imperii vecine sau Ungaria reînviată, care decisese la 1848 anexarea Transilvaniei fără ca românii să fie consultați. Realii și posibilii asupritori sunt „barbarii de tirani” sau „dușmanii cruzi”, cei care nu înțeleg să aplice decât dreptul forței. Față de imnurile altor țări, Imnul României nu exprimă idei xenofobe sau șovine, nu vrea distrugerea altor popoare și nici nu consideră că poporul român se situează deasupra altor popoare.
Referințe geograficeDe exemplu, Imnul Ungariei (alcătuit la 1844) începe cu versul „Doamne, binecuvântează-i pe maghiari!”, iar cel al Germaniei (versuri din 1841), cu „Germania, Germania, deasupra tuturor!”. În cazul Germaniei, se pare că sensul inițial a fost „Germania, Germania, mai presus de toate!”, în ideea ca germanii să lase la o parte rivalitățile și să se concentreze pentru unitatea națională. Dar, în anumite perioade, unii lideri germani au considerat, dând un sens schimbat versului evocat mai sus, că Germania trebuie să conducă lumea și să fie deasupra tuturor țărilor. Oricum, versurile sunt un îndemn pentru ca Germania să înflorească, să crească, să progreseze. Imnul României este departe de asemenea orgolii și de o astfel de trufie. Românii considerau la 1848 că au și ei dreptul la libertate, împreună cu toate popoarele.
Cei din Transilvania – provincia în care s-a alcătuit poezia Imnului – nu voiau decât egalitate cu națiunile (maghiari, sași, secui), confesiunile (catolici, calvini, luterani, unitarieni) și limbile (maghiara, germana) recunoscute drept oficiale. Fiind două treimi din populația țării, românii ar fi putut cere superioritate, dar ei au cerut numai egalitate cu ceilalți. Ideile cuprinse în versurile de mai sus sunt valabile în timp, fiindcă nu îndeamnă decât la vigilență în vederea păstrării libertății și la „deșteptare” atunci când libertatea este amenințată. Celelalte versuri evocă istoria glorioasă a românilor, mai întâi cea antică, dătătoare a originilor și apoi cea medievală, cu marii voievozi.
Originea romană este așezată la început: „Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume/ Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman/ Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume/ Triumfător în lupte, un nume de Traian”. Urmează relevarea apartenenței românilor la creștinism: „Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,/ Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt./ Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/ Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ”. Prin aceste două caracteristici, Imnul exprimă valorile care au stat la baza Europei. Este vorba mai întâi de clasicismul greco-latin, invocat prin „sângele de roman” și prin numele împăratului Traian. Urmează creștinismul, prin „preoții cu crucea-n frunte”. Astfel, poporul român este definit în imn ca un popor european tradițional, apărător al valorilor care au conferit personalitatea continentului nostru.
Imnurile de stat, alături de drapele, de steme, de sărbătorile naționale, ajung să fie simbolurile cele mai semnificative, adică simbolurile oficiale ale țărilor (numite uneori națiuni). De aceea, este bine ca aceste simboluri să rămână stabile. Astfel, Imnul României este ancorat în realități istorice și prezente deopotrivă.
Prin aceste caracteristici, Imnul Național al României nu este nici xenofob, nici șovin, nici plasat doar în trecut, așa cum cred unii critici grăbiți. El a fost intonat de mulțimi în decembrie 1989 tocmai fiindcă trece peste timpul când a fost elaborat și fiindcă exprimă idei de libertate general valabile. Românii nu vor răul altora, nici nu se cred cei mai importanți din lume, nici nu vor să fie doar ei ocrotiți de Dumnezeu, ci vor doar să nu mai fie „sclavi”, adică supuși la ei acasă. Este adevărat că Uniunea Europeană nu a putut adopta la începutul anilor 2000 o constituție a sa fiindcă unele țări occidentale de mare tradiție democratică s-au opus.
Atunci nu s-a căzut de acord nici ca în preambulul Constituției viitoare să fie marcate bazele civilizației europene, adică clasicismul greco-roman și iudeo-creștinismul. Astăzi, Europa trage ponoasele acestui dezacord care tinde să surpe însăși esența continentului nostru. Românii pot să se consoleze, fiindcă nu ei au blocat o constituție europeană care, odată adoptată, ar fi putut asigura continuarea acelor valori care au consacrat specificul Europei.
Pe de altă parte, nu numai oamenii au obosit, ci și popoarele, civilizațiile, profesiile, credințele oamenilor. Ce și cine nu se află în criză? Simbolurile, ca și idealurile par depășite de inteligența artificială, de imaginile care se succed amețitor, de ignoranța ridicată la rang de principiu, de forța brută confundată cu dreptul internațional. Ce ne spun nouă, bătrânilor și ce le mai spun tinerilor imnurile, steagurile, stemele, zilele naționale?
Am văzut marile serbări din SUA prilejuite de cei 250 de ani trecuți de la proclamarea independenței și ne-am minunat: focuri de artificii care înnebunesc animalele, cântece cu versuri ciudate și melodii zgomotoase, petreceri cu hamburgeri și bere, bombe aruncate cu drone prin diverse locuri din lume și ideea expusă cu nemăsurat orgoliu că americanii sunt cea mai grozavă națiune din lume, națiunea superioară menită să conducă lumea. Am văzut o etalare de simboluri, dar nu am văzut mai nimic care să arate că simbolurile naționale mai trăiesc efectiv în suflete. O consolare slabă se vede pe la campionate internaționale și, mai ales, la olimpiade, unde se mai înalță drapele și se cântă imnurile naționale. Văd încă, mai rar, sportivi emoționați la vederea steagurilor și la ascultarea si intonarea imnurilor țărilor lor. Dar oare se mai bucură ei pentru țară sau numai pentru sine?
Unii ne spun cu vehemență că bucuria pentru țară este naționalism și că acesta trebuie eradicat. În timpuri vechi, între cele două distrugătoare războaie din secolul al XX-lea, la intrarea în parcul sportiv (de peste 20 de hectare) al Universității din Cluj, scria: „Pro patria est ludere ut videmur”. Pe românește, în traducere liberă, asta înseamnă: „Pare că ne jucăm, dar noi luptăm pentru patrie”. Era un timp când „naționalismul” însemna iubire de sine și iubire pentru alții. Cum să condamnăm iubirea? Era frumos atunci, era un ideal care nu deranja, nu distrugea nimic, ci, dimpotrivă, construia. Era o întrecere între oameni și erau meniți să câștige numai cei mai buni. Cei „răi” nu disperau, ci se însuflețeau, se ambiționau și se mobilizau ca să câștige și ei. Azi nici nu mai avem voie să știm cine a câștigat la un concurs, la un examen, fiindcă nu e „corect politic”. Cum să ne mai adunăm forțele atunci, cum să prosperăm, cum să reușim? Fără competiție, nu se poate performa. Fără competiție, oamenii se moleșesc și uită care le sunt valorile. Europa s-a construit pe clasicismul greco-roman și pe creștinism, realități care au asigurat specificul bătrânului continent.
„Progresismul”, neomarxismul – cu toate mișcările și componentele lor – amenință acest specific al Europei și al civilizațiilor desprinse din acest specific și care au ajuns să fie de vârf tocmai prin dezvoltarea acestor baze puse demult. Dacă ucidem aceste caracteristici, ce punem în loc? Simpla disoluție, fără alternativă de succes, va conduce la marasm și incertitudine, pentru că noii propagandiști anunță renunțarea la competiție și la promovarea în funcții pe temeiul meritului. De asemenea, condamnarea națiunilor și popoarelor, chemarea la bară a trecutului și a protagoniștilor trecutului (care nu se mai pot apăra), în favoarea unui iluzoriu universalism cu baze de nisip nu face decât să sporească rasismul, xenofobia, șovinismul, discriminarea, crispările și ignoranța. Toate acestea vor înlănțui popoarele și vor înăbuși libertatea lor. Imnul României exprimă aspirația spre libertate, tocmai fiindcă libertatea a fost și este periclitată. Prin aceasta, pomenitul imn a fost și este actual. Este adevărat că și Imnul Europei, pe versuri de Friederich Schiller, pus pe muzica mirifică a lui Beethoven, exprimă idei la fel de generoase de libertate, doar că și marele compozitor romantic este contestat pentru compozițiile lui „albe”. Toate imnurile sunt făcute ca să însuflețească, să trezească avânturi de libertate, să îndemne la adevăr și dreptate, pe fond de iubire de oameni și de generozitate (bunătate)”, a scris istoricul Ioan Aurel Pop.
