Darea cea mai importantă pe care o plăteau românii regelui Ungariei se chema datul oilor sau quinquagesima ovium (cincizecimea oilor) și ea deriva din cea mai importantă ocupație a românilor din zonele montane și colinare. Darea respectivă se mai chema quinquagesima Valachorum sau cincizecimea românilor (la fiecare cincizeci de oi se percepea o oaie, cu miel și cu mioară). În Balcani, până târziu, brânza valahă alimenta piețele din Constantinopol și nu exista alta mai bună. Termenii brânză și stână sunt dacici, iar oaie, berbec, miel, mia, mială, mioară, ied, capră, lapte, caș, urdă, lână, staul, turmă, pășune, a paște, iarbă etc. sunt latini.

Paradoxal, popoarele care fac brânză bună sunt popoare sedentare, în ciuda pendulării cu turmele pentru aflarea locurilor de vărat și de iernat. Aș spune că obsesia oieritului a păstrat de două mii de ani cuvântul oaie pe aceste meleaguri. De aici, și epopeea noastră chemată „Miorița”. În variantele din Transilvania ale „Mioriței”, cei trei ciobănei devin trei păcurărei, fiindcă termenul „cioban” (de origine turcică, probabil cumană) a intrat târziu în uzul românilor transilvani, mai ales al celor de la nord de Târnave și de Mureș, care continuă să zică și azi „păcurar”, din latinescul pecorarius. Brânza și vinul sunt produse ale popoarelor sedentare și mediteraneene, după cum mi-a spus cândva marele istoric medievist francez Jacques Le Goff.”