Puțini își mai amintesc astăzi că, în urmă cu mai bine de un secol, pe locul unde se ridica odată… clădirea Poștei din Câmpia Turzii, acum „Resurantul LIADOR”, s-a aprins pentru prima dată o rază de lumină care avea să schimbe pentru totdeauna felul în care orașul visa. Era anul 1921, iar Andrei Benedek, un om curajos și vizionar, improviza într-un spațiu industrial prima sală de proiecții de filme mute din localitate, scrie un istoric al locului Petre Popp.
Într-un decor modest, printre scânduri și ziduri netencuite, se năștea o magie nouă…imaginea care vorbea fără cuvinte. Oamenii veneau cu emoție, îmbrăcați de duminică, ca la o sărbătoare. Privind fascinați umbrele care se mișcau pe ecran, parcă își vedeau propria viață într-o poveste mai mare.
Câțiva ani mai târziu, în 1925, cinematograful lui Simonffy I. a dus mai departe această flacără a visării. Era începutul unei noi ere culturale, aceea în care Ghirișul devenea nu doar un oraș muncitoresc, ci și un oraș al imaginației.
În 1941, organizația „Muncă și Lumină” a reaprins spiritul proiecțiilor. În halele goale ale Industriei Sârmei S.A., printre miros de fier și ecoul pașilor, s-au proiectat filme culturale și tehnice. În decembrie, în sala localului „Gazner”, oamenii stăteau înghesuiți, cu ochii mari, sub lumina tremurată a proiectorului.
Apoi, în februarie 1943, sala „Muncă și Lumină” a devenit primul cinematograf adevărat al orașului, dotat cu aparat de film cumpărat de uzină. Într-un singur an s-au proiectat 39 de filme și au trecut pragul sălii peste 28.800 de spectatori, semn că orașul începuse să viseze colectiv.
După război, în iunie 1945, cinematograful a renăscut ca secție a Casei Culturale a Industriei Sârmei S.A., cu proiecții zilnice, apoi săptămânale. Din 1966, trece sub tutela Întreprinderii Cinematografice Cluj, iar anii ’70 și ’80 îi aduc gloria deplină…în 1980, la Clubul Muncitoresc, se rulează 186 de filme, dintre care 114 artistice și 54 pentru copii, vizionate de aproape 258.000 de oameni.
Dar, ca orice poveste frumoasă, și aceasta a avut un final lent. După 1989, sala s-a golit, ecoul s-a stins, iar în 1993 mai rămăseseră doar 72.638 de spectatori din gloria altor vremuri.
Și totuși, în amintirea celor care au stat odinioară pe scaunele de lemn, cu sufletul prins între lumină și întuneric, cinematograful din Câmpia Turzii nu a murit….El trăiește în noi, în fiecare poveste spusă, în fiecare imagine păstrată, în fiecare emoție care încă ne face să visăm.
Acolo, în 1921, lumina a început să vorbească. Și de atunci, Câmpia Turzii n-a mai fost niciodată la fel.
