„Pe vremuri, când era student la Cluj, Petre Țuțea era tot atât de cunoscut în cercurile ardelenești. Reputația sa de mânuitor de idei era bine statornicită printre studenți și intelectuali. La toate manifestările ardelenești el era prezent; și astăzi prietenii săi cei mai buni sunt ardeleni. De multe ori se consideră ardelean, provincie pe care o cunoaște adânc și de care se simte profund atașat. Dacă reconstitui atmosfera intelectuală a Clujului de altădată, trebuie să-l cuprinzi neapărat și pe Petre Țuțea. Ceea ce îl poartă mereu spre aceste meleaguri unde temperamentul său vulcanic și-a cheltuit primele elanuri în discuții teoretice și ideologice în care mijea viziunea unei Românii intelectuale în plină ascensiune. Căci Petre Țuțea era un om dotat cu o elocință uimitoare: el nu vorbește, ci, ca o adevărată uzină, produce idei. Mașina creierului său funcționează vertiginos, împroșcând pe minut un torent de concepte. Și această producție se face „ex nihilo”, din nimic, fiindcă Petre Țuțea nu întrebuințează materiile primare ale documentării. El nu citește mult și s-ar putea spune că nu scrie deloc. Petre Țuțea se ostenește să alimenteze cenaclul cu idei, fără să-și dea osteneala să le mai scrie. Odată ele produse pe cale verbală, se consideră scăpat ca de o obsesie și nu le mai dă importanță. Petre Țuțea poate fi deci numit un scriitor care nu scrie. Debitul său verbal e neîntrecut și forța dialectică îi dă o armătură temută, încât nu te poți apropia de el fără să fii pregătit. El n-a iubit poate nicio femeie, iubește însă adânc Ardealul pe care îl consideră sâmburele neamului românesc.”, a scris Ionel Neamtzu în „Viața”, nr. 867, 15 septembrie 1943.
Pasajul este reprodus în volumul ”Ferestrele Clujului. Exerciții de memorie culturală” a criticului literar
Mircea Popa, apărut în 2015 la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca.
