A plecat acum doua saptamani dintre noi, a plecat la stele marele grafician clujean OCTAVIAN BOUR, 83 de ani.
Am dorit prin acest articol sa ii aducem un omagiu unui om valoros, discret, al urbei. Reluam deci un articol scris de reputatul jurnalist clujean Sorin Grecu, acum trei ani, despre Bour.
Graficianul Octavian Bour – sau personajul din spatele personajului
La cei 80 de ani ai săi caricaturistul clujean Octavian Bour este, fără îndoială, decanul de vârstă al graficienilor români. O viaţă trăită în redacţiile ziarelor şi revistelor literare, ca redactor artistic, iar personajul său – trasat cu linii “geometrice”, cunoscut pe majoritatea meridianelor lumii – rivalizează cu omuleţul lui Gopo. De fapt, vorbim de o formă de manifestare cu adevărat personală, Bour fiind de fapt un jurnalist “refulat”, care se exprimă prin grafică, deopotrivă instransigent şi plin de ironie, cu efecte de trezire pentru societate!
În fabulosul Cluj
Marele caricaturist mă aşteaptă în apartamentul său de bloc din cartierul Mărăşti şi discuţia noastră începe firesc. Începe acesta: “M-am născut la Cernăuţi, actualmente Ucraina, într-o familie de ceferişti în care tatăl meu era nevoit să meargă, împreună cu mama, sora mea şi subsemnatul acolo unde era trimis. O observaţie: în cazul meu, Primăria clujeană mi-a scris: “Născut în Ucraina, Cernăuţi”, lucru care mă nemulţumeşte. Până şi comuniştii au scris mai bine: “Născut în URSS, azi Cernăuţi”. Azi, chiar nu ştiu cum aş putea face să se repare această nedreptate. Am venit în 1940, la Timişoara, am traversat ţara într-un tren de marfă iar tata rămăsese cu o locomotivă şi personalul de gară la capătul staţiei. Au pornit trenul la timp, când ruşii au venit la capătul staţiei, altminteri nu ştiu dacă l-aş mai fi văzut vreodată… A fost şef de gară la Sahit, Hrisceatik (aflată în România, lângă Cernăuţi), apoi la Jebel, lângă Timişoara – dar şi la Aleşd şi Oşorhei. De pildă, pe la 20 de ani – după două tentative, nereuşite, de a intra la facultăţi din Bucureşti şi înainte de reuşita de la Institutul de Arte “Ion Andreescu” din Cluj – cu chipiu de ceferist pe cap şi paletă în mână, ajunsesem să dau semnalul pornirii trenurilor din gară, înlocuind impiegatul. Aşa se explică şi pasiunea mea pentru trenurile de jucărie”… Întrerupem pentru câteva clipe interviul şi păşim în camera alăturată, unde marele grafician deţine o întreagă gară cu trenuleţe de jucărie, pe care le porneşte apoi pentru mine, distrându-ne copios. Îşi continuă acesta relatarea: “A urmat venirea mea la Cluj, în 1959, împreună cu mama, după decesul tatălui, iar aceasta a mai trăit doi ani după el, murind în 1961. Am intrat la institut iar Clujul ce se dezvăluia ochilor mei era, cu adevărat, fabulos: pe strada Napoca, lângă cotidianul “Făclia” era un bufet – denumit apoi “Bar de zi” – unde-l vedeam pe Agârbiceanu, cu o halbă în faţă, aşezată pe o scândură fixată în perete, iar pe aceeaşi stradă, pe Lucian Blaga, venind spre casă de la Biblioteca Centrală Universitară”.
Clujul – clădiri occidentale dar trotuare pline de bălţi
Despre profesorii săi de atunci, de la Institutul “Ion Andreescu”, are doar o frază, laconică, de spus: “Deşi am studiat şase ani acolo, profesorii noştri – nu ştiu, din nepricepere sau suficienţă, fiindcă renumitele constrângeri ale regimului nu începuseră încă – au scos nişte rataţi, asta în comparaţie cu actualii de la U.A.D., care dau personalităţi internaţionale pe bandă rulantă”. Repartizat la Muzeul Etnografic al Transilvaniei “reuşeşte” să nu confirme aşteptările şefilor săi, care-l doreau cercetător: după doi ani se transferă la cotidianul “Făclia”, iar după aceea la revista literară “Steaua”, ca redactor artistic, însă neîntrerupând colaborarea la ”Făclia”, care se desfăşoară şi în ziua de azi. Despre perioada sa de la Muzeul Etnografic îşi aminteşte că a fost în permanenţă pe teren şi, de asemenea, că au sosit acolo două construcţii tradiţionale: o casă din zona Preoteasa şi bisericuţa din Petrindu, judeţul Sălaj. Iar ca şi caracteristică interesantă, casa din Preoteasa avea un inexplicabil pod dublu. “Acolo îşi ascundeau ţăranii cerealele, în timpul războiului, ca să nu le fie confiscate de ruşi”, explică acesta, zâmbind cu subînţeles. Povesteşte mai departe, nostalgic: “La Steaua veneam dimineaţa şi desenam caricaturi – la început numai în alb-negru. Veneau personalităţi acolo şi de multe ori mă găseau numai pe mine, redactorii apăreau mai târziu. Aşa i-am cunoscut, de pildă, pe Marin Sorescu, Radu Boureanu, Nicolae Carandino şi mulţi, mulţi alţii care mi-au dedicat şi cronici splendide. M-am pensionat la vârsta de 62 de ani, dar am încetat lucrul abia în acest an – la 80 – pentru că mi s-a cerut să rămân. Iar cu ocazia numărului festiv care mi s-a dedicat au publicat desene de-ale mele şi m-au omagiat: caricaturistul Ion Barbu, criticul Negoiţă Lăptoiu, scriitorul Ovidiu Pecican. Asta chiar dacă de-a lungul anilor au mai scris Mircea Ţoca, Aurel Rău, Negoiţă Irimie, Viorica Guy Marica, ş.a.”. Vorbind despre speranţele sale de viitor, graficianul mărturiseşte cu obişnuita-i ironie: “La cei 80 de ani ai mei viaţa o gândesc prin prisma fetei mele şi a celor trei nepoţi, dar asta nu mă face să fiu foarte optimist în ceea ce priveşte viitorul. De pildă, nepoţica cea mică a intrat la două facultăţi, deodată, fără examen, lucru care mă umple de mândrie. Şi din punct de vedere plastic – nu omenesc – Clujul mi se pare din ce în ce mai frumos: se fac nişte clădiri frumoase, ca-n Occident – însă, paradoxal, nu se pot realiza decât trotuare pline de bălţi. Iar despre impoliteţea şi brutalitatea celor veniţi la Cluj nu pot să spun decât că acestea încep să-i influenţeze şi pe vechii cetăţeni ai urbei”.
Cariera
Decanul de vârstă al graficienilor români, Octavian Bour se bucură de participări de prestigiu la expoziţii de seamă din străinătate, pe lângă cele de la noi din ţară: Bienala de caricatură Vercelli – Italia, Bienala “Umorul în artă”, Tolentino – Italia (Premiul pentru excelenţă grafică 1979), Expoziţia de caricatură de la Zug – Elveţia, Bienala de caricatură, Ljubliana, Slovenia (1971, 1973…), Salonul de caricatură “Homo ridens grafitti”, Italia, Expoziţia “Umoristi a Marostica”, Italia (Marele Premiu în 2013), Bienala de caricatură Gabrovo – Bulgaria (1973), Galeria internaţională de caricatură Skopje – Macedonia (1972, 1973, 1975 Premiul I), Salonul de caricatură Montreal – Canada (1977, 1979, 1981, 1988…), expoziţia “Nastratin Hogea”, Istanbul, Turcia, ş.a. A ilustrat zeci de volume de versuri, eseuri, proză şi deţine numeroase lucrări în colecţii particulare din România, Elveţia (Muzeul Internaţional al Caricaturii – Zurich), Japonia, Canada, Italia, Polonia, S.U.A., Cehia, Macedonia, Ungaria,
