Înainte și după fiecare proiecție a unui film de-al său, regizorul Cristi Puiu iese la rampă cu câteva interviuri bine țintite, pe care le justifică astfel: „dau câteva chei de citire pentru că eu cred că povestea e mai puțin importantă decât cinemaul, decât transpunerea vizuală a ideilor autorului”.
Apoi, ce-și reproșează după ele este: „că sunt filtre, foarte multe filtre. Nici măcar tu, intervievatul, nu poți evita cu totul alterarea la care este supus adevărul de către propriile tale filtre. Atunci când dau un interviu, eu spun o poveste, povestea sună într-un fel în mintea mea… Deschid gura și o spun și o ajustez pe măsură ce o spun – nu e o poveste pe care am învățat-o pe dinafară, nu e un cântec pe care l-am repetat. Și, pentru că mă omoară faptul că ajung să repet ceea ce am spus deja, când răspund acelorași întrebări, încerc să reformulez. Atunci, inevitabil, lucrurile ies aproximativ, câteodată spun prostii, pentru că speculația o ia înainte…”
Concluzia sa este că: „suntem așa, prinși într-o aproximare continuă. Doar gândul bun ne poate salva, și el trebuie să fie prezent atunci când celălalt se spune pe sine, pentru ca întâlnirea să aibă loc”.
Vorbind despre filmul Sieranevada, proiectat în premieră mondială la Cannes și în avanpremieră națională la TIFF, iar joi într-o proiecția de gală la Cinema Florin Piersic, regizorul Cristi Puiu își amintea de parastasul tatălui său, unde toată lumea vorbea despre orice altceva decât despre mort, spunând că ultimul său film este din perspectiva spectatorului: …Moartea domnului Lăzărescu e un film despre actor, Aurora – despre autor, iar Sieranevada despre spectator.
La proiecția de gală de aseară au fost prezente, din partea echipei de filmare, actrițele Judith State și Cătălina Moga, care au răspuns unor întrebări pentru clujulcultural.ro.
Am început cu Judith State, o prezență inedită, despre care Cristi Puiu spunea că a fost unul dintre actorii cei mai prezenți în film.
Clujulcultural.ro: Povestește-ne cum ai ajuns să fii „acolo”, ce te-a făcut să vrei să mergi? Ce te-a mânat în luptă?
Judith State: Da, a fost un casting de care am auzit de la actrița Simona Ghiță (director de casting la acest film), ea m-a sunat și m-a-ntrebat dacă vreau să vin să dau probă, să-ncerc. Deci ea a fost inițiatoarea, de la ea a pornit tot, iar eu sunt bucuroasă că m-a chemat și c-a avut încredere în mine. Și da, m-am dus la probă…
…asta acum trei ani?
Da, am dat o probă, o singură dată, și după aceea, doi ani de zile nu am mai auzit despre film nimic.
La acea primă probă a zis Cristi Puiu că din punctul lui de vedere tu ești Sandra?
Da, atunci!
Când s-a hotărât asupra actorului care să-l joace pe Lary, Titieni sau Brănescu?
Abia la sfârșitul perioadei de probă am auzit că ar fi fost două linii de casting… dar cum a ales, pe ce criterii, asta nu știam.
Cum este să lucrezi cu Cristi Puiu? E o diferență între ceea ce spune ca autor, despre căutarea „accidentelor” și modul în care lucrează cu actorii, ca regizor? Cât te „ține” și cât te lasă să experimentezi?
Eu nu m-am simțit ținută… Din punctul meu de vedere mi-a spus foarte clar ce vrea…
…îți imprimă o direcție?
Da, și știe foarte clar ce vrea, nu lasă lucrurile să fie… probabile, așa. Sunt momente în care este atașat inclusiv de virgulă, de detalii, dar în același timp sunt momente în care ai libertate totală, eu așa am simțit. O libertate maximă de a te exprima, în cazul în care, într-adevăr, exprimarea este reală – dacă te pui acolo cu tot ce ești tu, real. Iar accidentele astea despre care vorbește el le-am și trăit acolo pe platou, cred au fost momentele care au vorbit cel mai mult despre adevăr, pentru că nu sunt sub control. Sunt lucruri care se întâmplă, care ne iau prin surprindere, și atunci nu mai avem timp să filtrăm și să evaluăm din exterior și după aceea să acționăm asupra lor… ci reacționăm.
Te duce spre un crescendo, spre un punct culminant, în care ajungi să depășești anumite...
Nu, nu cred că e așa, adică eu nu m-am simțit blocată, și atunci…
Spuneai că ți-a fost greu să plângi la un moment dat, la scena cu cearta din bucătărie… Sunt anumite blocaje pe care ajungi să le depășești ca actor?
Da, am spus că m-am simțit blocată, dar nu în sensul că nu puteam să plâng… Acela a fost un moment, în prima zi de filmare, când am răbufnit așa într-un plâns, ca un rezultat al întregii zile, o acumulare de energie și emoție care a dus în punctul ăla, și efectiv am răbufnit. Și așa ar fi rămas dubla dacă n-ar fi fost problemele tehnice din ziua respectivă, care nu s-au putut soluționa, așa că s-a decis: ok, mai filmăm încă o dată. Și s-a vrut să ajungem iar la punctul ăla, și eu aveam în cap că trebuia să reproduc momentul acela, și cred că asta a fost o greșeală… iar momentul în care am renunțat s-o fac și am putut să fiu iar acolo, atunci am și depășit, de fapt ceea ce a fost o problemă pe care o aveam eu cu mine – una de așteptare, pentru că mi-am impus un etalon: că trebuie să ajung acolo.
Și când apare momentul acela de libertate actorială, că e și asta o întrebare, dacă apare?
Cred că frumosul – și dificilul, în același timp – este să găsești libertatea în frame-urile astea pe care el le impune (nici nu știu dacă frame e cuvântul potrivit) și ele se întâmplă pentru că oricât încerci tu să trasezi niște lucruri și să impui o rigoare, sunt lucruri care nu țin de tine, pentru că nu ești Dumnezeu și n-ai cum să ai totul în control, nu toate-ți sunt în putere. Sunt lucruri care se întâmplă și atunci când ești prezent, cum suntem noi prezenți acolo, ținând cont de toate indicațiile lui, automat integrăm și toate lucrurile exterioare care se întâmplă și reacționăm în timp real la ele. Indiferent cât de bine știe el (regizorul) ce vrea și cât de clar este, nu depinde de el tot ce se întâmplă pe platou, iar noi trebuie să reacționăm în mod firesc, la tot ce se întâmplă acum, și firescul acela cred că este primit, că se vede dacă este pe bune – brusc avem o altă prezență, o altă energie.
Tu interpretezi acolo un personaj foarte sigur pe el, Sandra organizează tot, cu copilul în brațe..
Da, ea are un plan, vrea ca lucrurile să fie într-un anumit fel făcute, și da, femeile din film sunt femei puternice… Invitația nu era să fac o temă, ci să fiu cât mai mult eu, în cadrul acesta, al personajului
Și Gabi, soțul tău, e un personaj sigur pe el? Nu are dubii ca și ceilalți, chiar dacă-l trimiți de colo-colo, nu pare că-l dirijezi...
Nu pare că-l dirijez, eu îl dirijez, clar! Așa e (râde)…
Care ar fi deosebirea între postura de actor și cea de dansator (Judith State e și dansatoare n.r.)? Interacționezi diferit, ca actor, cu ceilalți de pe scenă?
Da, sunt lucruri complet diferite și nici nu pot să vorbesc despre ele comparativ pentru că dansul este ceea ce fac de când mă știu. Nu sunt actriță, sunt o dansatoare care a jucat într-un film pentru că s-a-ntâmplat să fie așa, dar nu pot să compar – nu e just raportul. N-am cum să vorbesc despre actorie la fel cum aș putea vorbi despre dans. Dansul îl simt aproape, și…
..și actoria, după această experiență?
Nici nu știu ce-i actoria. Actoria! (râde, ascultând cum sună cuvântul în aer) Nu. Simt că experiența asta m-a schimbat, mi-a plăcut foarte tare, întâlnirea cu Cristi a fost ceva foarte puternic și ceva ce țin aproape de suflet, dar cred – tind să cred și simt în mine că așa e: actoria, făcutul filmului sunt așa, o chestie despre care se poate vorbi separat, și întâlnirea cu Cristi și lucrul cu el, altceva.
..altă poveste?
Da, și nu pot să compar cum mă simt în timp ce dansez și cum mă simțeam când eram acolo, pe platou, sunt două mijloace de expresie total diferite pentru mine; prin amândouă te exprimi, transmiți un mesaj – dar sunt complet diferite pentru mine.
Apropos de a intrat pasărea în cadru, afirmația lui Cristi Puiu când apăreai tu?
Da, o reiau fiindcă toată lumea m-a-ntrebat cât m-a ajutat pe mine dansul pe platou. Ei din contră, nu m-a ajutat, mai mult mi-a cauzat (râde)… au fost câteva situații în care mi-a spus Cristi că parcă dansez: când merg, când mă-ntorc, când întind mâna, că pare coregrafiat…
A, deci nu era laudativ...
Nu era deloc laudativ! Îmi zicea că „a apărut pasărea în cadru” și mă imita cum merg și cum gesticulez.
O simțeai ca un reproș?
Nu o luam așa pentru că mă amuza cum mă imita și chiar n-aveam cum să nu râd… dar îmi spunea că pare coregrafiat, să fiu puțin mai firească, însă pentru mine asta era natural. Mi-au spus și prietenii apropiați că pare că dansez și când fac lucruri foarte casnice, dar nu-mi dau seama. M-a chemat o dată la video să mă uit și într-adevăr, țineam ușa de la intrare parcă eram Carmen cu evantaiul, cu degetele toate răsfirate și cu mâna activată până-n vârful unghiei, dar nu e ceva ce conștientizez…
Nu te-a indimidat prezența camerei de filmat?
Ca și cum nici nu ar fi fost acolo… Prima oară când am văzut-o la repetiții (când am repetat în apartament) la scena din bucătărie, îmi amintesc că m-a surprins cât e de mare și… impunătoare, așa, cât era de mare în contrast cu bucătăria mică și-mi ziceam că asta mai lipsea de-aici și-o coasă, și mă întrebam cum să faci abstracție de așa ceva? Dar uitam că-i acolo…
Deci ți-ai pus problema, la început…
Da, m-am întrebat! E aici, adică e lângă tine, acolo, dar după aceea nu, era parte din tot, integrată… Cred că a fost perioada cea mai prezentă din viața mea, în care am fost prezentă cel mai mult timp, ca să spun așa, și în continuitate. Pentru că eu simt că sunt prezentă, dar pe bucăți – am momente în care sunt prezentă, sunt foarte prezentă, și momente în care…
…iar acolo?
Acolo, pe platou am simțit cel mai mult susținut momentul, prezența continuă, când doar făceam în fiecare moment ceea ce momentul respectiv cerea să fie făcut. Am avut o dată gândul ăsta, în timpul filmărilor, și m-a emoționat foarte tare, și anume că toți suntem Cristi în film, că toți vorbim despre el, în povestea asta…
Mulțumesc
Interviu de Marius Oliviu,
colaborator clujulcultural.ro
