Nu este un secret faptul că istoriografia națională din perioada comunistă (și nu numai) a portretizat adesea „puritatea” etnică a conducătorilor Moldovei și Țării Românești, cele două principate fondate de români în perioada medievală târzie. O asemenea tactică se află în strânsă concordanță cu politica protocronist-naționalistă care domina scrisul istoric la momentul respectiv, și ce-i drept, față de alte state europene din perioada medievală târzie, cele două principate românești au cunoscut o relativă omogenitate în privința „sângelui dinastic”, mai toți voievozii munteni sau moldoveni din acea epocă fiind conducători autohtoni, care și-au obținut dreptul la tron pe linie paternă. Dar cuvântul cheie aici este „relativă”. Cronicile medievale consemnează o realitate surprinzătoare: se pare că pentru scurtă vreme, un comandant militar maghiar a reușit să urce pe tronul Moldovei, chiar înaintea perioadei de maximă importanță și influență diplomatică din istoria principatului. Cum a fost posibil un asemenea lucru?
Aproape de mijlocul secolului XV, după perioada de stabilitate din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, haosul care se manifesta în spațiul politic moldovean prin conflictele interminabile pentru putere (și implicit, prin apariția unor domnii foarte scurte ale multiplilor pretendenți rivali la tron) a fost speculat cu măiestrie de către Iancu de Hunedoara, „guvernator” (și conducătorul „de facto”) al Ungariei la momentul respectiv, care a susținut demersul lui Petru al III-lea de a-și securiza tronul moldovean în dauna lui Roman al II-lea, drept o modalitate de lărgire a influenței regatului maghiar la est de Carpați. Drept „răsplată”, în ianuarie 1448 voievodul Petru al III-lea, pe atunci în vârstă de doar 25 de ani, se căsătorea cu sora lui Iancu de Hunedoara, aceasta având la momentul respectiv nu mai puțin de 50 de „primăveri”. Tot în anul respectiv, acționând ca vasal al guvernatorului Ungariei, Petru al III-lea îi va ceda acestuia cetatea Chilia , și va contribui cu un contingent de 3000 de călăreți în cadrul campaniei militare anti-otomane purtate de Iancu de Hunedoara la sud de Dunăre.
Spre sfârșitul anului însă, Iancu a fost „zdruncinat” de vestea morții subite și premature a noului său vasal moldovean, acest eveniment riscând să producă iarăși o criză politică de proporții în principat.
Pentru a preveni această perspectivă, și pentru a continua să își mențină influența la est de Carpați, Iancu de Hunedoara a trebuit să „improvizeze”: soluția imediată a fost înscăunarea lui Csupor de Monoszló pe tronul Moldovei, acesta fiind un comandant militar de nădejde al guvernatorului. De origine croată, Csupor nu era întru totul „străin” de situația politică a Moldovei la momentul numirii în funcție: spre sfârșitul anului 1447, chiar acest nobil fusese cel trimis de Iancu să îl susțină militar pe Petru al III-lea, în cadrul „războiului civil” cu Roman al II-lea. În limbaj colocvial, atât pentru boieri cât și pentru țărani, aristocratul Csupor a devenit cunoscut sub numele de „Ciubăr Vodă”, fiind consemnat ulterior sub acest nume inclusiv în „Letopisețul Țării Moldovei” scris de Grigore Ureche.
Se pare că acesta a condus chestiunile politice ale principatului pentru o perioadă efemeră, de doar 2 luni, informație confirmată de mai multe surse istorice. Spre exemplu, Grigore Ureche menționa următoarele informații:
„Scrie létopisețul cel leșesc că după moartea lui Petru vodă au domnit un Ștefan un an și au murit. După acestu Ștefan vodă au domnitu Ciubăr. Iar letopisețul cel moldovenescu de acest Ștefan vodă nimica nu scrie, făr câtu spune că după moartea lui Pătru vodă au domnitu Ciubăr vodă doao luni.”
Deși cronologia sursei poloneze pare amestecată (Ștefan al II-lea al Moldovei domnind înaintea conflictului dintre Petru al III-lea și Roman al II-lea), domnia așa-zisului „Ciubăr”, precum și perioada de 2 luni, sunt consemnate și de „Letopisețul de la Putna despre primii domni ai Moldovei”.
Astfel, putem spune că Ciubăr Vodă a fost primul domnitor al principatelor române care să nu fi fost de origini românești nici pe linie paternă, nici pe linie maternă, fiind impus cu forța de către coroana maghiară în Moldova.
În decursul lunii februarie a anului 1449, Alexăndrel, un fiu al lui Iliaș al Moldovei, avea să preia tronul. Circumstanțele în care s-a produs acest eveniment, precum și soarta ulterioară a lui „Ciubăr”, sunt din păcate neclare, aceste informații fiind absente în sursele istorice. Cert, însă, este faptul că în decursul primei sale domnii, Alexăndrel a căzut rapid în dizgrația lui Iancu de Hunedoara (cel mai probabil datorită deciziei voievodului moldovean de a se apropia în plan extern de Polonia), guvernatorul Ungariei susținându-l pe Bogdan al II-lea (tatăl lui Ștefan cel Mare) în cadrul unui conflict intern care va rezulta în exilul lui Alexăndrel în Polonia și urcarea lui Bogdan pe tronul principatului.
Opinia marelui istoric Nicolae Iorga, respinsă ulterior de specialiști
Demnă de menționat în privința informațiilor expuse este poziția lui Nicolae Iorga, marele istoric român fiind de părere că Ciubăr ar fi fost în realitate un conducător autohton din neamul lui Alexandru cel Bun, deoarece „boierii moldoveni nu puteau accepta la domnie un comandant ungur”, susținând totodată că numele „Ciubăr” ar fi făcut trimitere, probabil, la un postelnic numit Ciope, care a trăit în jurul lui 1451 – chiar dacă cronologia evenimentelor politico-militare, implicarea accentuată a lui Iancu de Hunedoara în politica moldoveană precum și informațiile regăsite în surse multiple par să indice contrariul. Părerea lui Nicolae Iorga, una de altfel emblematică pentru sensibilitățile primelor decenii ale secolului XX, este însă una singulară în istoriografia românească: tentativa marelui istoric de a găsi o explicație „națională” pentru existența lui Ciubăr Vodă a fost respinsă ulterior de specialiști, istoricii contemporani infirmând-o la unison.
Mai mult ca orice, acest episod „bizar” al istoriei medievale ne demonstrează, încă o dată, că trecutul spațiului românesc este unul complex, și că simplificarea deliberată a acestuia prin prisma sensibilităților contemporane nouă riscă să ascundă sau să ignore anumite informații prețioase și inedite.
Articol realizat de Tudor-Marian Chicet
Surse:
- Bogdan Murgescu, Istoria României în texte, Editura Corint, București, 2001, p.86
- Constantin Rezachevici – Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 – 1881, Volumul I, Editura Enciclopedică, 2001, p. 509-512
- Nicolae Iorga, Ciubăr Vodă, Revista Istorică, I (1915), nr. 7 – 8 , p. 126-129
